Prin blogosfera literara

Prin blogosfera literară (17 – 23 februarie 2020)

Despre asasinarea presedintelui John F. Kennedy in 1963 imi aduc si eu aminte. Aveam 10 ani. Stelian Tanase avea 11 ani, si era elev intr-un internat. Episodul pedepsirii unui grup de colegi care au avut indrazneala sa trimita o scrisoare nevinovata de condoleante ambasadei americane este povestit pe blogul sau. Lectura recomandata pentru cei care au nostalgii sau iluzii despre perioada comunista: ‘Elevii supuși judecătii stateau vizavi de prezidiu pe scena, cu capetele plecate, aliniați ca și cum ar fi fost scosi la tabla sa fie ascutati. Un tovaras la costum și cravata – de la Partid, a zis cineva – a pus șapca lînga el și a inceput să citeasca din niște foi. Era un raport care incrimina faptele celor 5. S-a auzit musca, vocea a răsunat zgrumțuroasă peste capetele noastre tunse reglementar, nr 3, care ne dădea un aspect de pușcariași. In uniformele noastre negre/cenușii boțite, eram scosi din Oliver Twist, film pe care-l văzusem de curind la cinema Aurora. … Motivul pentru care erau puși în discuție era altul. Cei 5 rebeli scriseseră o scrisoare de condoleanțe și semnasera pe rind. Apoi o trimiseseră la ambasada SUA. Fusese interceptata, de aici ancheta și scandalul. Cei din prezidiu au dorit să afle cine i-a învățat să comita fapta. Cine le dictase textul? Sa dea numele! Elevii-rebeli s-au încăpățînat să spună că ei nimeni, ei inșiși. Nu aveau complici, scriseseră din capul lor. Ideea le venise de la difuzor unde s-a spus la știri că la ambasada SUA s-au prezentat condoleanțe. Întrebarea – cine i-a invățat? a trecut pe la fiecare,dar răspunsul a fost acelasi – nu ne-a invățat nimeni! Au luat o atitudine sfidătoare, plină de curaj, pentru că astfel erau zugrăviți eroii uteciști. Așa s-au comportat ca niște bravi în fața odioasei Siguranțe burghezo- mosierești. Fără frică, negînd toate acuzațiile.’

Marius Constantinescu scrie la ‘liternet’ despre premiera cu ‘Turandot’ la Opera Romana din Bucuresti: ‘Problema cu montările lui Mario de Carlo (am mai spus-o şi cu ocazia premierei de Don Carlo tot de la opera bucureşteană), este că îţi servesc nişte rudimente de idei care par să scoată capul deasupra rutinei, pentru ca apoi să te trimită înapoi în clişeu, dacă nu chiar în derizoriu. Este şi cazul acestei Turandot, o babilonie vizuală pe care ai respecta-o, dacă ar duce la bun sfârşit măcar una dintre bunele intenţii. Punctul terminus ar fi tot Iadul (în acest caz, finalul cu tunuri de confetti, de am crezut că greşisem filmul şi nimerisem pe genericul final al Galei Premiilor Operelor Naţionale). Măcar, însă, călătoria ar fi fost mai plăcută… Producţia lui, însă, e ca o pasăre Phoenix născută din cenuşa altor o mie şi una de referinţe, fie proprii, fie, mai ales, împrumutate. O să îmi replicaţi că nu poţi face o mare revoluţie din Turandot. Cu toate acestea, trăim în secolul XXI, unul în care libretul a devenit o convenţie, un pivot în jurul căruia se ondulează variaţiuni din ce în ce mai răsfirate. Rânzescu şi Zeffirelli au fost. Oricât ne-ar răsfăţa retina o cornucopie de pagode şi dragoni, spectatorul contemporan doreşte altceva: idee, conflict, motiv, nu doar ambalaj. Că veni vorba de ambalaj, am apreciat eşafodajul roşu, ca interiorul unei cutii de lac chinezeşti. O asemenea ramă induce automat sentimentul de comoară, de artefact, de memorie, un artificial al poveştii lui însuşi asumat. Am dorit mai mult în marile scene de ansamblu. Nu neapărat pompă şi recuzită, ci sentimentul unui intangibil, al unei alterităţi care trebuie să rămână întrucâtva nedecriptată de spectatorul contemporan. Am simţit-o în prima apariţie mută a lui Turandot, având ceva din fixitatea măştii lui Tutankhamon şi aceeaşi strălucire supraumană care orbeşte gloatele. Am fost dezamăgit că a doua apariţie a ei, chiar înainte de In questa reggia, a fost atât de obiectivă, de ştearsă. Am aşteptat finaluri de act care să oglindească scenic amplitudinea partiturii muzicale. Nu au fost. M-am bucurat şi să văd creionarea evidentă a terţetului plin de culoare Ping-Pang-Pong în spiritul commediei dell`arte. Prea multe înscenări ale operei pucciniene uită că Turandot a fost, înainte, o piesă de Carlo Gozzi, ceea ce îi circumscrie o tuşă ludică pe care partitura per sé şi-o refuză. Majoritatea mizanscenelor cedează în faţa farmecului de basm ancestral, luxuriant, oniric. În Turandot-ul bucureştean, oniricul miroase a celuloid, pentru că îşi trage seva din n elemente translatate din blockbuster-e hollywoodiene şi plantate vraf pe scenă, cu titlul de găselniţă. Il principe di Persia este Xerxes din filmul 300, citat în toată nuditatea acoperită cu strass-uri. Liù este Daenerys Targaryen din Urzeala tronurilor, albă şi anacronică, din motive care scapă spectatorilor. Inserţia coregrafică de la începutul actului I (complet inutilă şi dureros de stângace) ne aduce în faţa ochilor nişte torţionari Mad Max meets YMCA în chiloţi de piele, călăul seamănă cu un Draco Malfoy sado-maso din Harry Potter, iar majoritatea celorlalte costume sunt dintr-un no man`s land, la intersecţia dintre Nabucco, Blade Runner, Samson şi Dalila, Macbeth şi Războiul stelelor. E adevărat, sunt frumoase, miros a nou, dar unde e logica? Sigur, am spus şi la început, Turandot este o operă a operelor, o poveste a poveştilor, drept care eram dispus să trec şi peste această tocăniţă de preluări, dacă aş fi văzut vlăstarii unui filon de idee.’

Mirjam Bercovici readuce in atentia cititorilor in ‘Baabel’ figura prietenei ei, Taniei Lovinescu: ‘Iată ce spune Denise Teodoru de la Radio România Actualități în 22 iunie 2011 despre Tania: Scriitoare, poetă, textieră de muzică ușoară și om de radio cu peste 30 de ani la microfon în desaga de reporter, este unul dintre numele de referință ale literaturii române. În primul rând pentru dragostea ei pentru limba română, pe care a dus-o și în Israel și care a adus-o înapoi în România după 12 ani, neputând să se desprindă de locul în care s-a născut, mai apoi de cele 14 cărți scrise, de zecile de melodii compuse pe versurile ei, dar și pentru acuitatea observației lipsită totuși de duritate, mărturie a unui spirit superior care a înțeles natura umană și o descrie cu umilința celui care nu judecă.’

Sever Gulea scrie la blogul ‘Libris’ despre romanul ‘In gradina capcaunului’ al Leilei Slimani, aparut in traducere la editura Pandora: ‘Leila Slimani preferă o perspectivă fără verdicte morale sau narative, o perspectivă echivocă și potrivită dimensiunii problematice a temei centrale.  Dar e o perspectivă care, pe bună dreptate, aduce în atenție dimensiunea întunecată și durabilă a vulnerabilității produse de dependență, chiar și atunci când ea îmbracă forma erotică, o formă  de care adesea ne lăsăm seduși admirativ, care ne stimulează fantezia,  uitând de prețul și impactul dezechilbirant profund pe care aceasta îl poate produce.’

Cartea saptamanii la ‘literomania’ este romanul „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”  aparut la Editura Paralela 45 despre care scrie Adina Dinițoiu: ‘Romane ironic-parodice plasate în comunismul ceaușist al anilor ’80, cu un gust aparte pentru limbajul argotic și anecdotica epocii (reciclează cu voluptate, aș spune, bancurile din comunism avându-l ca protagonist pe „iubitul conducător” și nu numai), cărțile lui Daniel Bănulescu nu sunt lipsite de gravitate și de o dimensiune reflexivă atemporală, care are de-a face cu condiția umană în genere, nu numai cu represaliile și persecuțiile dictaturii ceaușiste. Individul uman ca „teritoriu” pe care și-l dispută îngerii vs demonii, viziunea gnostică și duală asupra lumii, guvernate de Dumnezeul bun (Yahweh, căruia îi este… „dedicată” cartea) vs Dumnezeul rău (Magog sau Gog Al Magog), „Războiul Spiritual” care se duce pe Pământ între „cele două tabere de duhuri, diavolii și îngerii” care-i înconjoară fără scăpare pe oameni – toate acestea imprimă cărții o doză de misticism (à la Bulgakov, fără îndoială, cu atât mai mult cu cât regimul comunist și oamenii lui capătă aceleași conotații diabolice, ale instaurării răului pe Pământ, pe care le regăsim în „Maestrul și Margareta”). Misticism gnostic, narațiune conspiraționistă (nelipsită de suspans) și anecdotică ceaușistă – iată o combinație inedită pe care o găsim numai în romanele lui Daniel Bănulescu.’

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în ultima săptămână:

-”Ultimele zile ale aristocrației ruse, de Douglas Smith

Destrămare”, de Sorin Delaskela

Tunelurile terorii. Războiul dintre Hamas și Israel”, de Alan Dershowitz

Românce văzute de străini, de Vasile Panopol

Lansare de carte ”Ultimele zile ale aristocrației ruse”

Interviu Sorin Delaskela

(Sursă fotografii: Libris.ro, Stelian-tanase.ro, Litero-mania.ro)

Articole similare

Sfârșitul valului: Sieranevada (2016)

Dan Romascanu

Un mare artist, un destin tulbure – Clara Haskil : Le mystère de l’interprète (2017)

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefila (22 – 28 august 2011)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult