Carti Carti de istorie

Noblețe feminină românească: Românce văzute de străini, de Vasile Panopol

”Românce văzute de străini”, de Vasile Panopol
Editura Corint, Colecția Istorie cu blazon, București, 2016
Ediție îngrijită și prefațată de Mihai Dim. Sturdza

Printre alte inițiative notabile care îi definesc profilul distinct în lumea cărții din România, Editura Corint publică de câțiva ani o serie numită ‘Istorie cu blazon’. Această serie își propune să readucă în atenția cititorilor de astăzi istoria vechilor elite românești, a clasei și păturilor sociale care s-au consolidat de-a lungul istoriei în nobilitatea românească, creând o tradiție care s-a bazat nu numai pe nume, ranguri și averi, ci și pe contribuții semnificative la dezvoltarea țărilor românești și apoi a statului român. Au apărut în această colecție cărți de istorie, monografii, jurnale personale și memorialistică, toate abordând aspecte diverse ale personalităților și stilului de viață al elitelor de altă dată, reînviind o lume foarte diferită de cea în care trăim astăzi, uitată și necunoscută de multă lume sau, mai rău, defăimată de pseudo-istoriografia din perioada comunistă.

În această colecție, a apărut în 2016 volumul ‘Românce văzute de străini’ semnat de Vasile Panopol. Este vorba despre o re-editare, ediția a 2-a, îngrijită și prefațată de Mihai Dim. Sturdza, a unei cărți apărute inițial în 1943 în editura Cartea Românească. Există foarte puține informații despre autor – nici măcar o fotografie a acestuia nu este inclusă în volum și nu am găsit nici pe Internet. Am aflat doar că era fiul din afara căsătoriei al lui Vasile Pogor, fondatorul și patronul cenaclului ‘Junimea’ și al revistei ‘Convorbiri literare’, precum și politician ales în repetate rânduri ca primar al Iașului.

Istoria cărții are cred câteva elemente cel puțin la fel de interesante ca și cartea însăși. Este scrisă în 1943, dar tematica sa este foarte modernă – istoria României văzută prin prisma femeilor. Studiile și cărțile care se ocupă de istoria diferitelor sectoare ale societăților trecute, a minorităților sau a anumitor profesii, inclusiv a femeilor cu statutul și problemele lor specifice sunt foarte de actualitate. Vasile Panopol a ales să abordeze subiectul folosind sursele străine – cărțile și jurnalele călătorilor în țările românești începând cu secolul XVI și până la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (ceea ce istoricii numeau perioada ‘vechiul regim’). De ce această abordare? Motivul este explicat succint în introduceri: Cronicarii români, bărbați cu toții, s-au ocupat foarte puțin de soarta femeilor, fie ele din clasele suspuse, chiar nevestele domnitorilor. Singura personalitate intelectuală română celebră în Europa epocii a fost Cantemir, dar el a trăit în fapt puțină vreme în țările românești. Literatura cultă română s-a format abia pe la mijlocul secolului XIX, așa încât nu exista o baza de romane, poeme, piese de teatru care să se adreseze femeilor sau să vorbească despre ele așa cum exista în Italia, Franța, Anglia sau în țările vorbitoare de germană. Rămân deci ca surse principale de informații scrierile străinilor care au trăit o parte din viață sau au călătorit in zonele locuite de români. Încă o precizare necesară – cartea se ocupă aproape exclusiv de Moldova și Muntenia, teritoriile românești de peste Carpați nu intră in obiectivul autorului. 

Sursele anterioare secolului XVIII sunt puține, dar există totuși câteva referiri la românce. Thomas Alberti, care a călătorit în Moldova pe la 1620, remarcă relativa libertate de opinie și ne-izolarea femeilor, care demonstrează că obiceiurile islamice importate de la turci nu puseseră stăpânire pe relațiile de familie. În același context este observată pentru prima dată posibilitatea divorțurilor cu condiția aprobării primite de la autoritățile bisericești. Este o temă care va reveni în relatările străinilor despre țările române și în secolele următoare, motiv de mirare în special pentru călătorii veniți din țările catolice ale Europei. Prostituția și alte forme de imoralitate erau crunt pedepsite, dar aici situația nu este diferită de cea din restul lumii creștine.

Secolul XVIII și mai ales a doua sa jumătate înregistrează o creștere considerabilă a numărului vizitatorilor și a calității relatărilor acestora.

Carra, d’Hauterive, Lady Craven, Salaberry, și mai ales principele de Ligne, ale căror impresii despre românce le-am reprodus și comentat, au fost personaje cunoscute, care au jucat roluri în politica, viața mondenă și literatura europeană, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Opiniile lor, fie favorabile, fie nefavorabile nouă, trebuie cetite cu atenție și luate în considerare. Rareori și excepțional vom mai întâlni printre călătorii străini personalități atât de marcante.’  (pag. 58-59)

Cine erau acești călători? Jean-Louis Carra, jurnalist și revoluționar francez (avea să sfârșească sub ghilotină în 1793), fusese secretarul sau tutorele copiilor domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. Contele d’Hauterive, diplomat și om de cultură a fost și el secretar al unui alt domn moldovean, Alexandru Mavrocordat. Aristocrata engleză Lady Craven a fost prima femeie care a scris despre româncele întâlnite în timpul călătoriei ei spre Constantinopol. Contele de Salaberry, ofițer regalist oponent al revoluției și al bonapartismului a vizitat Muntenia ca ofițer. În fine, principele de Ligne a fost cel care a lăsat evocarea cea mai coerentă și mai frumos scrisă a societății țărilor românești de la sfârșitul secolului XVIII. Iată cum descrie el femeile din înalta societate a Moldovei:

‘Femei fermecătoare, mai toate din Constantinopol și din vechi familii grecești, stau nepăsătoare pe divanuri, cu capul aruncat de tot înapoi sau răzemat pe un braț de alabastru. Bărbații care le fac vizite stau aproape tolăniți lângă ele. O fustă extrem de ușoară și strâmta, abia le acoperă grațioasele lor forme și o țesătură străvezie face să reiasă de minune frumoasele rotunjimi ale sânilor lor. Pe cap, ele poartă o stofă neagră sau roșie ca focul, strălucitoare de diamante care înfrumusețează acest soi de turban sau bonetă.’ (pag. 52)

O relatare consistentă cu această a rămas de la Carra:

‘Caracterul sexului frumos în aceste două provinții e însăși dulceața. Roabe ale părinților, ale bărbaților lor și ale amanților lor, femeile moldovene și române nu recunosc alte legi, alte voințe mai mari decât ale bărbaților. Deși slobode, ele nu ies decât rareori și niciodată singure; trândăvia și neștiința adâncă în care trăiesc sunt într-adevăr pricinile credinței și supunerii lor. Gelozia, prin urmare, rareori are ocazia de a exersa asupra lor furia sa, bărbatul vorbește și femeia, tremurând, vine de-i sărută mâna și îi cere iertăciune.’ (pag. 29)

Putem observa în aceste relatări câteva detalii istorice semnificative. Nobilimea românească a epocii este în fapt un amestec între familiile grecești ajunse în țările române prin impunerea domniilor fanariote și vechile familii boierești locale. Deși domniile noilor conducători nu durează mai mult de câțiva ani, ei vin cu familii numeroase și înconjurați de curteni, se căsătoresc și se amestecă în populația locală, se incuscresc cu vechile familii de boieri autohtoni. Moravurile sociale și îmbrăcămintea fanariotă domină pentru cea mai mare parte a secolului XVIII. Schimbarea are loc în ultimele decenii ale acestuia, când teritoriile românești devin teatrul de luptă al războaielor ruso-turce și armatele diferitelor imperii ocupă vremelnic capitalele celor două provincii. Este momentul în care începe și pătrunderea culturii și a limbii franceze, și asta se întâmplă chiar înaintea perioadei napoleonene, căci o parte din ofițerimea armatelor rusești este formată din francezi, majoritatea regaliști în exil. Femeile sunt primele care adoptă îmbrăcămintea, limba și moravurile europene, în special cele franceze. Din surse multiple aflăm că la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX erau curente tablourile în care puteau fi văzuți domnitorii sau boierii în caftane, în timp ce soțiile și fiicele lor se îmbrăcau după modă europeană, de multe ori perfect sincronizate cu saloanele vestului, apreciate pentru rafinamentul și desigur pentru frumusețea lor. Iată-l pe contele de Langeron, unul dintre acei ofițeri francezi menționați mai sus, care și-a început cariera militară în corpul expediționar francez trimis să sprijine revoluția americană și și-a încheiat-o conducând un corp de armată rusesc la Austerlitz și apoi intrând împreună cu trupele rusești în Paris, după alungarea lui Napoleon Bonaparte:

‘Aceste omagii aduse de Langeron femeilor sunt demne de reținut, fiindcă el vorbește de româncele văzute de dânsul la diferite epoci, când moravurile erau într-o radicală și rapidă transformare. El, atât de bârfitor, recunoaște ușurința femeilor de a se adapta iute la o nouă civilizație. Tot într-o notă scrisă în anul 1824, cetim: “La 1806 găsirăm multe dintre aceste cucoane îmbrăcate în costum oriental, casele lor fără mobile și soții lor foarte geloși. Dar revoluția întâmplată întâi la Iași, pe urmă la București și în provincii fu tot atât de rapidă, cât de deplină. După un an, toate cucoanele moldovence și muntence adoptară costumul european. Din toate părțile sosiră în amândouă  capitalele neguțători de mode, cusătorese, croitori, iar prăvăliile din Viena și din Paris scăpară de toate vechiturile, care apăreau ca noutăți la Iași, unde erau plătite foarte scump. În curând, în toate casele se iviră mobile puțin demodate, aduse cu mare cheltuială de la Viena. Trăsurile care odinioară semănau cu proastele ‘birouches’ din Viena, de o modă foarte veche, fură înlocuite prin calești și trăsuri elegante, casele se umplură cu diferite mutre străine, cu bucătari francezi, iar în saloane și budoare nu se mai vorbi decât franțuzește. Astfel descrie autorul această rapidă infiltrare a moravurilor occidentale, cu părțile ei ridicole și exagerate, întâmplată după anul 1806, când rușii ocupară din nou Principatele. Apoi Langeron își cam bate joc de “cucoanele moldovence care, aflând că in țările civilizate o femeie cu maniere alese trebuie să aibă un amant, luară doi amanți ca să fie mai la modă.”‘ (pag. 64-65)

Influența rusească este în ascensiune, mai ales în Moldova, și din relatările călătorilor rezultă că o mare parte a reprezentanților claselor conducătoare nutreau în acea perioadă sentimente filoruse. Începând cu domnia țarinei Ecaterina a II-a, Rusia avea o orientare pro-europeană, dar intențiile imperiale erau clare și se vor materializa prin acapararea de către Rusia în 1812 a Moldovei de Răsărit, rebotezată în Basarabia. Cum se explică atunci simpatia boierilor români și în special a celor moldoveni pentru Rusia?  Probabil că unul dintre răspunsuri constă în evaluarea alternativelor. Imperiul otoman stăpânea Muntenia și Moldova, le impusese statut de provincii vasale și domni străini. Austria pusese stăpânire pe Transilvania și o incorporase în imperiul ei mulți-național cu capitala la Viena. Rusia, țară ortodoxă, cu o orientare culturală proaspăt achiziționată din Europa, reprezinta probabil în ochii multora alternativa mai puțin amenințătoare a vremurilor. Prezența repetată a trupelor rusești pe teritoriul viitoarei Românii va duce pe lângă scrierea unei mici biblioteci de memorii și note de călătorie și la înfiriparea unor povești de dragoste, mai mult sau mai puțin romantice, în multe cazuri dramatice și nefericite, între ofițerii armatelor ocupante și doamnele și domnițele locale. Vasile Panopol preia și relatează cu plăcere povestea de amor dintre Anica Filipescu și generalul rus Miloradovici, evocă destinul tragic al domniței Elenco, martoră a mazilirii tatălui său domnitor al Valahiei, descrie viața tumultoasă presărată de legături amoroase a Mariei (Marghiolitei) Roznovanu, povestește despre cuceririle sentimentale ale generalilor Kutuzov, Muhanov și Potemkin la București și la Iași. Fiecare dintre aceste povești reprezintă subiect al câte unui suculent roman sentimental-istoric care își așteaptă scriitorii pentru a fi pus pe hârtie și vândut in colecții populare. Toate au in centrul lor destinele unor femei care au generat pasiuni și au iubit cu patimă. Iată cum rezumă istoricul aceste relații amoroase cu implicații politice:

‘Ofițerimea rusă din care făceau parte și mulți emigranți francezi, invadase Iașul în cursul acestei campanii, mai ales în timpul iernii, când operațiile de război erau suspendate. Mulți boieri din Moldova și multe dintre nevestele lor erau rusofili înfocați, și de aceea ei au primit cu brațele deschise pe acești oaspeți, care desigur le-au impresionat pe femei prin fizicul, portul și manierele lor. S-ar părea că ele au impus bărbaților ca să le îngăduie față de acești străini o atitudine prea liberă, care desigur că a degenerat în unele cazuri. Doreau să meargă cu pași uriași spre civilizațiunea europeană și i-au lăsat în urmă pe bărbații lor.’ (pag. 82)

Merită cred precizat că Vasile Panopol se străduiește să preia în mod exact relatările străinilor care au scris despre românce, dar le însoțește în numeroase cazuri cu comentarii care compensează sau pun în context acolo unde consideră necesar în special impresiile nefavorabile. Acestea sunt etichetate fără ezitare ca fiind ‘peiorative’, ‘bârfitoare’, ba chiar și ‘mincinoase și pătimașe’. Panopol se simțea obligat, se pare, să apere și în istorie onoarea femeilor românce.

Dacă moravurile avansează în prima jumătate a secolului XIX odată cu creșterea influenței occidentale, statutul social și poziția femeilor în relațiile de familie nu se schimbă prea mult. William Wilkinson, care a fost cel de-al doilea reprezentant diplomatic britanic în Principatele Române, fiind desemnat la sfârșitul războiului ruso-turc din 1812 consul în Țara Românească și în Moldova, scria în studiul său despre principate:

‘ “educațiunea femeilor nu este mai îngrijită decât cea a bărbaților, adeseori este chiar mai puțin bună, din cauza obiceiului existent de a le mărita foarte vremelnic.” … Când o fată ajunge la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani părinții caută să o mărite cât de degrabă. Ei singuri tratează cu mai mulți bărbați odată cu privire la zestrea pe care o vor da fetelor; “o prea mare disproporție de vârstă sau cusururi personale ale viitorului soț nu par de natură a întâmpina cea mai mică obiecțiune. Adeseori logodnica nu a văzut niciodată bărbatul ales de părinții ei.” (pag. 96)

Relatările străinilor despre românce din cursul secolului XIX menționează contribuția lor semnificativă la progresul social rapid și la integrarea politică a Principatelor în concertul națiunilor europeene. Statutul lor social, poziția lor în familie și drepturile juridice și politice nu au avansat însă în același ritm. Ultimul vizitator străin menționat in cartea lui Vasile Panopol este ofițerul francez Gustave Le Cler, care a făcut parte din misiunea franceză care l-a ajutat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să formeze armata română după Mica Unire. Relatările sale sunt mai degrabă critice:

‘Despre situația socială a femeilor crede că “punctul cel mai izbitor este lipsa de respect față de femeie. Aicea nimeni nu se închină în față demnității soției, nici în fața autorității mamei, nevinovăția fetelor nu este cruțată. Situațiunea de inferioritate a femeii este încă o consecință a secolelor de barbarie, abuzul divorțului perpetuează această regretabilă umilire. Femeia nu este respectată, nu este stimată, ea este băgată în seamă dacă-i bogată, căutată cât este frumoasă și tânără.”‘ (pag. 138)

Cartea lui Vasile Panopol reprezintă o contribuție semnificativă la cunoașterea trecutului, abordând aspecte ale istoriei românești și ale relațiilor dintre România și restul Europei dintr-o perspectivă inedită și interesantă. “Românce văzute de străini” poate fi citită și discutată și prin prisma drepturilor femeilor și a egalității dintre sexe în relațiile de familie și cele juridice. Din acest punct de vedere ea reflectă un capitol semnificativ și consistent dintr-o istorie care nu s-a încheiat încă. Cartea este îngrijit editată și este însoțită de un aparat critic compus din notele autorului (probabil preluate din ediția originală) la care se adaugă o prefață și notele editorului acestei ediții, în special clarificări de limbaj. Este o carte interesantă și plăcută la lectură. Cea mai bună încheiere este cred un alt citat din studiul lui Gustave Le Cler:

‘În România femeia prețuiește mai mult decât bărbatul, sub întreita privință a inteligenței, educațiunei și a sufletului.’

Notă: Citatele păstrează forma originală din text.

Puteți cumpăra cartea: Editura Corint.

(Sursă fotografii: EdituraCorint.ro, Printrecarti.ro)

Articole similare

O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, de Alexandr Soljeniţîn

Codrut

Prin blogosfera cinefilă (11 – 17 martie 2019)

Dan Romascanu

Horatiu Malaele – Sunt un orb

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult