”Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, de Tatiana Niculescu Bran
Editura Polirom, Colecția ”Ego. Proză”, Iași, 2013
Casa omului e corpul lui extins, care capătă, treptat, chipul şi asemănarea celui care-l locuieşte.
Şi totuşi, povestea nu este (numai) despre o casă. Sau despre case – extensii.
Povestea Marinei Olaru, o agentă imobiliară pe cale să rămână fără slujbă în plin Bucureşti, este, aşa cum i-o spune numele, o poveste. Ce altceva ar putea fi o înşiruire de poveşti mai mici, de crâmpeie de viaţă – reală sau cvasi-inventată – aduse la viaţă de personaje care par şi ele desprinse dintr-o altă lume, o lume în care capitala devine pitorească, chiar feerică la ceas de seară, şi în care domni respectabili, cu maniere alese, trec o graniţă trasată forţat şi pictează în cuvinte fără seamăn imagini „de dincolo”?
Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului, de fapt, cunoscut (cu numele, după chip şi, poate, prin trăiri) este întocmai – o poveste.
Am dorit să citesc cartea Tatianei Niculescu Bran pentru că mă interesează multe aspecte legate de trecutul istoric şi social al Basarabiei. Fără a intra în detalii care şi-ar găsi mai degrabă locul într-o dezbatere prelungită, m-am simţit mereu aproape de acel „dincolo” pe care-l aminteam mai sus, de acei „noi” care-s parcă oleacă altfel, dar nu tare.
Am dorit să citesc cartea şi fiindcă-mi plac nespus istorisirile cavalereşti, iar unde-s cavaleri, sunt şi domniţe; cât despre Marina, rezonanţa numelui mi-e cunoscută (avem şi piese care-l poartă, aşa-i?) şi-mi sună bine – cu atât mai mult.
Nu mă aşteptam să găsesc între paginile acestei cărţi, de altfel dorite, o poveste atât de bine închegată şi totuşi atât de eterică. Nu ştiam nimic despre maniera narativă a autoarei – faptul că titlurile publicate anterior îmi erau cunoscute era, fireşte, insuficient. Nu am citit (încă) Spovedania şi nu am văzut (încă) După dealuri. Mi-a plăcut foarte mult, odată descoperit, acest stil care-mi aminteşte de scriitorii noştri descriptivi, fără a fi însă monotoni – şi, după mine, e un adevărat triumf să faci oamenii să vibreze prin forţa narativă a descrierii.
Oraşul ăsta e amestecat, haotic, indecis, bezmetic, cum vrem să-i zicem, întortocheat, nici oriental, nici occidental, nici amândouă la un loc, într-un cuvânt: o peltea.
Povestea propriu-zisă se derulează în Bucureşti. Fiindcă n-am avut prilejul să-l văd mai mult decât sporadic, în trecere, alergând de la o staţie de metrou la alta în scopuri mai mult sau mai puţin plăcute, sau vizitând, când şi când, câte un obiectiv turistic, nu pot să apreciez Bucureştiul. Nu cunosc multe despre capitală; nu fac parte dintre aceia care au crescut pe maidane acum transformate în complexe rezidenţiale. Nu am văzut oraşul transformându-se sub ochii mei.
Ilie Hagiu – spuneam doar că basarabeanul devine, prin nume cel puţin, cunoscut – are însă amintiri dintre cele mai vii şi mai aparte nu doar din Comratul său natal (zugrăvit şi el în cuvinte fantastice, departe de orăşelul în care nu se întâmplă nimic care e astăzi), ci şi din Bucureştiul în care i s-au refugiat, cândva, părinţii, şi în care au fost fericiţi.
De altfel, Bucureştiul de atunci şi cel de acum sunt două noţiuni diferite, legate însă prin amintirile celor care l-au cunoscut şi îl cunosc. Lumea în care pătrunde Marina prin poarta deschisă de poveştile lui Ilie e o lume trecută, dar nu uitată – deşi mie, de exemplu, mi-a părut paralelă, imposibilă: cum să descrii cu atâta poezie, cu sufletul curat şi pe acordurile muzicii compuse de Dimitrie Cantemir (nu, nu ştiam – şi cu siguranţă nici mulţi dintre voi!), acest căpcăun din asfalt şi beton care este Bucureştiul de astăzi?
Ilie Hagiu poate. La fel cum poate şi să trezească din amorţeala lipsei de direcţie o femeie care nu se mai aştepta la nimic, care trăia din inerţie doar, construind castele de credinţă în prag de apocalipsă pentru mama sa – la fel de lipsită de scop, refugiată în „biserică” spre a uita de un trecut îndoielnic şi a-şi înăbuşi dorul de fiul plecat „departe”.
Sor-meo
I´ll be there
keep in touch
m
O poveste nu ar fi o poveste fără personajele sale. Aceasta nu este împânzită de fiinţe mai mult sau mai puţin supranaturale, dar ar putea oferi un cadru pentru câţiva eroi şi anti-eroi; deşi, într-un amalgam de griuri, îmi vine greu să judec who´s who.
Mai bine citiţi voi. O veţi descoperi pe Marina, pe domniţa ferecată în turnul propriei sale nesiguranţe, păzită de balaurii convenienţelor şi fricii de ce-o să vină, sau de ce-ar fi dacă. O veţi cunoaşte pe doamna Olaru (căreia vârsta i-a mai tocit colţii, însă i-a oferit acces la internet) – şi pe fiul său, care trăieşte „departe”, într-o vizuină săpată în propria-i conştiinţă limitată, îndelung expusă la substanţe nocive. Şi-l veţi asculta pe Ilie – zic bine, asculta, fiindcă oricare dintre replicile sale e alcătuită din vorbe reale, cu fond şi formă şi sens – povestind în povestire, povestind în ramă, cum am fi comentat un anumit roman de Sadoveanu, despre copilăria sa şi a părinţilor săi, despre monştrii care se ascund sub patul fiecăruia şi despre încercarea de a regăsi o lume pierdută în pâcla amintirilor imprecise.
Pentru că suntem copii pentru scurtă vreme, iar Când nu mai eşti copil, ai murit de mult – spunea Brâncuşi.
Unicul aspect care m-a lăsat într-o stare de uşoară confuzie a fost finalul cărţii. Poate mi-aş fi dorit altceva, sau mai mult? Poate am aşteptat o încheiere de basm, demnă de parcursul anterior? Poate ar fi trebuit să consider deznodământul potrivit – fiindcă trăim în prezent şi rareori mai există conceptul şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?
Asta să-mi spuneţi voi. M-aş bucura sincer să primesc dezlegări ale misterului din finalul poveştii.
2 comments