Carti Literatura romaneasca

Pelinul negru, de Ioana Nicolaie

”Pelinul negru”, de Ioana Nicolaie
Editura Humanitas, București, 2017

Nu vom ști niciodată câți oameni au murit, câți oameni s-au îmbolnăvit după explozia reactorului patru de la Cernobîl din 1986. Dar se recunoaște deja că efectele acestei explozii au fost importante și ele nu s-au terminat, iar gura lumii vorbește că toate bolile la care au fost expuși oamenii din Ucraina și din țările din preajmă, mai ales cancerul, reprezintă un efect direct al accidentului nuclear. Câteva dintre aceste influențe neștiute, diferite, cum ar fi malformații, încetineală a minții sau  pustiire a grădinilor de legume sau fructe sunt descrise, prin intermediul gândurilor  unui copil, în romanul ”Pelinul negru”, aparținând Ioanei Nicolaie:

”Mama nu mai are din ce să ne facă salată de când cu Cernobîlul, afurisitul, s-a stricat țărâna. Nimic nu mai crește. De-atunci, din aprilie ăla de care n-au zis oamenilor nimic. Și noi aici, lângă graniță, la nici treizeci de kilometri de Ucraina, doar cu un bumb dar după o săptămână. Ce dacă nu poți ajunge acolo fiindcă sunt munții? Aerul e drept, ca o sfoară-ntinsă, și și-a scuipat otrava pe toată dâmburile și, mai ales, pe straturile noastre. Degeaba pui gunoi, sapi bine, degeaba aduci răsadurile cele mai viguroase din piață. Nu tu castraveți, nu tu roșii și, mai departe, către câmpie, nu tu vinete, nu tu nimic, doar o sfârâială și frunzele se fac ca arse.” (pag. 20)

Agustina este o copilă, face parte dintr-o familie mare și, oricât de mare este dorința sa de a învăța, nu reușește nicicum să treacă de complexul cititului, cuvintele scrise nu se transformă deloc în cuvinte vorbite în cazul ei, asta deși nu se pune problema deșteptăciunii sale. Să fie vorba despre efectele pelinului negru (traducerea cuvântului ucrainean ”cernobil”) sau pur și simplu destin, aceasta este întrebarea care apare intertextual de mai multe, chiar dacă naratorul este chiar ea, chiar dacă, pe atunci, nu i se spusese nimic despre explozie și efectele ei.

Lumea ei este, astfel, împărțită între școală – unde nu are aproape niciun sprijin, cu excepția fratelui său, Sever, cu care a împărțit o dată clasa întâi, iar ceilalți o batjocoresc – și casă, unde lumea ei devine completă, iubindu-și nemăsurat părinții (mai mult mama, da) și frații și surorile, unde copilăria se împarte între joacă, dealuri și animalele pe care trebuie să le crească, unde cei apropiați o înțeleg și o apreciază. De fapt, încă de la început, lumea ei se împarte și între două sintagme aparent necunoscute, dar care îi definesc viața pentru totdeauna – tutuană (stare ce definește fata cea bună, cuminte și isteață) și drugă (reprezentând fata obraznică, necunoscătoare, molatică și ”idioată). Între aceste sintagme pendulează permanent, fie că se află pe drum, în orașe sau la țară, la școală sau acasă, în interacțiune cu oamenii sau singură, ascunsă sub plapumă. De altfel, și autoarea își numește capitolele, sugestiv, în funcție de starea Agustinei dintr-un anumit moment sau locul în care se află: Tutuană și drugă; Tutuană; Drugă.

Inabilitatea ei de a învăța să citească suprapusă peste inabilitatea învățătorilor de a o învăța la rândul lor, la care se adaugă batjocura periodică la care este supusă din partea colegilor mai mici sau mai mari, îi determină pe părinți, la îndemnul școlii, să ia decizia să o trimită la o școală specială de la Buzău, unde sunt amestecați laolaltă copii cu handicap, orfani, copii cu nevoi speciale (precum ale ei), copii bolnavi.

Este momentul-cheie al romanului, cel în care latura tragică a cărții se dezvăluie în fața cititorilor: Agustina este lăsată singură, este surghiunită fără voie de către familia sa într-o lume cu prea puține reguli, în care un copil inocent este lăsat în voia sorții. Deși pendulează permanent și la Buzău între tutuană și drugă, treptat progresele de învățătură sunt lăsate la o parte pentru transformarea aproape definitivă, fiindcă nimic nu mai este la fel: fetele din jurul ei țipă și se lovesc; mâncarea suficientă din prima clipă dispare treptat din farfurie atunci când Agustina este asaltată de o fată mai mare, de o ”huidumă”; părul ei superb devine din prima zi istorie, fiindcă regula este ”chelia”, iar fetele din jurul ei sunt ”chelioasele”; diferențele de personalitate dintre fetele ”internate” acolo sunt enorme și astfel se demonstrează ineficacitatea sistemului românesc de învățământ pentru persoanele cu persoane speciale; există tentative dese (unele reușite) de sinucidere. Așadar, transformarea ei apare destul de firesc, din ființă rațională în ”nebună” cu acte (de altfel, pe undeva, vom observa că asta se și dorește, în caz contrar, nu s-ar mai putea obține indemnizația care îi asigură, cumva, viitorul), din fată normală în persoană care are accese de plâns, frică și furie, cu totul altfel față de cum o cunoștea familia și cititorii:

”Mamă, nu știu ce s-a întâmplat cu Agustina, e altfel decât înainte. Își dă singură palme și pumni. Aproape că nu ne mai putem juca împreună. Mi-e frică, dacă-și face rău?” (pag. 124)

Până la urmă, am perceput toată această poveste și drept un strigăt de alarmă pentru persoanele aflate în astfel de instituții, de locuri pe care nu le cunoaște nimeni, în care ajung oameni care au oarecare dificultăți, dar nu sunt complet neajutorați și, din cauza sistemului, care amestecă probleme diferite și oameni cu afecțiuni complexe, mediul își pune complet amprenta asupra celor aflați acolo, mai ales din punct de vedere al transformării negative. Cu sau fără speranțe, răzbate din povestea Agustinei un îndemn pentru cititori de a fi mai înțelegători, mai atenți cu cei aflați în jurul lor, fie ei mai slabi, mai puțin isteți, mai neajutorați.

În plus, trebuie subliniat și talentul Ioanei Nicolaie (autoare și a unor apreciate cărți pentru copii) de a se transpune în mintea și inima unui copil de până în zece ani și a conduce toată narațiunea prin vocea ei, trecând prin bucurii și necazuri, prin momente de furie și de întrebări, prin dor de familie și compasiune pentru chelioase, prin nostalgie pentru copilăria fără griji (narațiunea pare a fi spusă de undeva din viitor) și speranță în schimbarea în bine. Un roman frumos și îngrijorător de trist.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Cartepedia.ro.

Articole similare

Alte trei cărți, pentru copii mai mici sau mai mari, de la Editura Paralela 45

Jovi Ene

Experiența personală în închisorile post-comuniste: Cartea răului, de Julian Rosengren

Jovi Ene

O mie de femei albe, de Jim Fergus

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult