Carti Carti de fictiune

„Păcat că am ajuns în situația asta, a zis el”: Prime Time, de Liza Marklund

”Prime Time”, de Liza Marklund
Editura Trei, București, 2011
Traducere din suedeză și note de Isabella Prodan

Un roman polițist, deci. Suedez. De fapt nu prea este roman polițist, deși debutează cu o crimă, există un inspector care o anchetează și, la sfârșit, aflăm și cine este criminalul. Însă polițistul nu apare decât sporadic, nu știm ce anchetă face și cum evoluează, dar e drept că nici nu ne interesează. Ce ne interesează cu adevărat este povestea Annikăi Bengtzon, o ziaristă frumoasă, deșteaptă și sensibilă de la un tabloid de scandal (știu că cele de mai sus sună a oximoron, dar chiar așa era): „Moarte și prăbușire, teroare și tragedie, crimă și mutilare, astea sunt cuvintele care ne asigură traiul de zi cu zi”, spunea cineva avizat. Intriga polițistă nu este decât pretextul pentru o analiză a mediului publicistic suedez, probabil nu foarte diferit de alte medii publicistice. Și cum victima este ambițioasa prezentatoare de televiziune Michelle Carlsson, faptul nu face decât să lărgească și dincolo de sticlă spațiul analizei.

Pe scurt, la încheierea filmărilor pentru un serial de televiziune a cărui acțiune se petrece la castelul Yxtaholm (ce nume pot să aibă și castelele astea suedeze!), Michelle Carlsson este găsită în carul de transmisie, împușcată în cap. Moartă. Definitiv. Vine poliția și stabilește că a avut loc o crimă și că toți cei doisprezece membri ai echipei sunt suspecți, drept care sechestrează tot ce găsesc prin preajmă. Inclusiv pe cei doisprezece, pentru interogatorii. Aici aș avea de făcut autoarei o obiecție de fond: înseamnă că, împreună cu Michelle, echipa a avut treisprezece membri! Păi cum să trimiți la o filmare treisprezece persoane, fără să-ți pese de consecințe? De ghinionul pe care-l poate aduce, căci iată? Și-a asumat cineva răspunderea pentru această decizie iresponsabilă? Autoarea, cumva? Mie personal asta îmi pare cea mai serioasă explicație pentru ce s-a întâmplat, și se va vedea că nici nu este prea departe de adevăr. Mă rog, mai bine trecem, căci acum începe ancheta despre care ulterior nu aflăm mai nimic în plus. Dar, cum spuneam, nici că ne interesează, mai ales că însăși ancheta nu află… Annika Bengtzon este trimisă de ziar ca să scrie un reportaj, printre altele pentru că orășelul din preajma celebrului castel este chiar locul unde a copilărit. Din breaslă fiind, îi cunoaște pe ceilalți reprezenanți ai presei de scandal, ba îi știe și pe câțiva membri ai echipei de filmare. Dintre care monteuza, Anne Snapphane (ce spuneam eu despre numele suedeze!) îi este chiar cea mai bună prietenă. Și abia de aici începe adevărata poveste.

N-o să mă apuc, firește, să vă dezvălui poantele, n-ar fi cinstit din partea mea. Pot să vă spun doar că această escapadă neașteptată o deturnează de la vizita rituală pe care urma să o facă de Sânziene împreună cu iubitul ei și cei doi copii mici ai lor la părinții lui, pe insula de lângă Stockholm unde aceștia își aveau reședința. Sufletul ei se împărțea astfel trivial (în sens literal, adică pe trei căi): pe de o parte suferea că se desparte de copii, de alta se simțea cumva ușurată că va evita întâlnirea cu mama lui care n-o înghițea și, în final, ziarista din ea fremăta la gândul reportajului senzațional care o aștepta ca să-l scrie. Pe o a patra, cearta violentă cu iubitul, se simțea capabilă să o gestioneze și singură. Rămâneau așadar trei, dar importante. De fapt copiii o iubeau mai mult pe mami decât pe tati, iar așa zisa soacră poate că n-ar fi avut nimic cu ea dacă n-ar fi apreciat-o atât de mult pe fosta lui soție (pe care el, Thomas, încetase demult s-o mai aprecieze). Mai rămânea de rezolvat doar evoluția ei profesională.

Dilema publicistică constă în aceea că, bălăcărind-o ei în fel și chip pe vedeta de televiziune (adesea pe bună dreptate), acum, după ce a murit, trebuia volens-nolens să scrie și ceva bun despre ea. Ceea ce era total neinteresant, pe de o parte. De cealaltă, nici nu prea avea ce. Așa înțelegem cum de nimeni n-o suferea pe Michelle și de ce toți cei doisprezece prezenți la fața locului la momentul crimei erau considerați suspecți. Doar victima însăși a scăpat de oribila bănuială deoarece, cum spuneam, s-a stabilit de la început că n-a fost vorba de o sinucidere. Așa că în condițiile unei legislații îndeajuns de severe privind atacurile în presă și neavând ce spune de bine fără să inventezi la greu, reportajul nu era prea ușor de scris. Mulțumind-se dar pentru început să transmită relatări neutre, de încadrare, Annika s-a apucat să-și construiască propria versiune asupra faptelor. Dar nici asta nu am de gând să vă dezvălui.

În paralel, asistăm la frământările din redacție legate ori de subiect, ori de eterna competiție dintre ziariști. Interesant că în Suedia, spre deosebire de alte țări, nu toți ziarștii sunt vânduți, ba chiar unul îl sapă pe redactorul șef ca să-i ia locul numai și numai din preocupare pentru bunul mers al ziarului. Liza Marklund cunoaște realitățile astea atât ca jurnalistă și scriitoare, cât și ca proprietară a Editurii Piratförlaget. Plus că la sfârșit ne dă o listă pe trei pagini de persoane cărora le muțumește pentru sprijinul de specialitate din toate domeniile conexe pe care l-a primit de la ele. Așa că, zic eu, putem avea încredere deplină că lucrurile chiar așa se petrec și că nu scapă din vedere nici un detaliu. Iată un exemplu edificator: „La capătul celălalt al culoarului a apărut o femeie mai în vârstă de la o altă secție. Văzând-o, Thomas a pornit degrabă spre biroul lui. S-a așezat tremurând pe scaun, iar când l-a tras mai aproape de tăblie, a auzit roțile scârțâind.” În sfârșit, de pe coperta a patra a cărții aflăm că autoarea „a publicat opt romane în seria Annika Bengtzon, serie care i-a adus faima internațională.” Totuși, nu pot să nu mă întreb de ce pe eroină o cheamă Bengtzon și nu Bengtsson, precum, iată, Carlsson, când se știe că majoritatea femeilor suedeze sunt fii taților lor. Bine, cu Michelle e chiar mai simplu, căci mama ei este letonă și oricum nu se pune.

Puteți cumpăra cărți Liza Marklund: Editura Trei.

Articole similare

Pergamentul uitat, de Philipp Vandenberg

Mihaela

Seducătoarea din Florenţa, de Salman Rushdie

Jovi Ene

Hocus Pocus, de Kurt Vonnegut

Andreea Andrusca

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult