Carti Eseuri

„Oamenii sunt buni!”: Homo Sapiens, de Rutger Bregman

„Homo Sapiens. O istorie plină de speranță”, de Rutger Bregman
Editura Litera, București, 2020
Traducere din limba neerlandeză de Ovidui Achim și Elena-Simona Iurea

Mă simt dator să spun că titlul mi s-a părut total nepotrivit: cum să pui unul care seamănă atât de mult cu cel al unei alte cărți, deja celebre? Din același domeniu? Apoi m-am lămurit: cel original era „De meeste mensen meugen”, ceea ce, s-o recunoaștem, este cu totul altceva. Așa că vina aparține (probabil) editurii și nu autorului, iar acesta, eliberat de ea, propune un subiect bazat pe o idee din câte știu foarte puțin tratată până la el: contrar oricăror aparențe, oamenii sunt buni prin făcătură și ceea ce-i strică este faptul că li se spune mereu că sunt răi. Într-adevăr, o nișă numai bună de explorat:

Mă întreb: Ar putea fi viziunea noastră negativă asupra umanității o formă de ignoranță pluralistă? Ne temem că majoritatea oamenilor sunt egoiști pentru că noi credem că și alții cred asta. Și atunci ne încadrăm în acest cinism, când de fapt dorim să ducem o viață mai bună și mai solidară. Există studii din care reiese că o astfel de spirală negativă poate conduce la rele mult mai mari precum crimele, rasismul, sprjinirea regimurilor dictatoriale, a teroriștilor și chiar genocidul. Autorii lor de fapt le dezaprobă, dar le e teamă că sunt singurii care o fac. Și atunci se alătură turmei.”

Totul pare așadar a se reduce la o problemă de comunicare. Spunem și facem nu ceea ce credem noi că ar fi bine să spunem ori să facem, ci acele lucruri despre care ne închipuim că ar avea girul grupului social căruia îi aparținem. Și, vom vedea, de cele mai multe ori ne închipuim greșit. Comunicarea, adică, nu funcționează, fiind înlocuită cu lozinci și sloganuri create anume pentru a ne zăpăci și a ne face să ne supunem gândirii altora, cel mai adesea exprimată sub forma unor ideologii interesate. Însă și a unor cercetări mai curând superficiale, care prezintă istoria omenirii drept un lung șir de abuzuri și atrocități din care ar rezulta că nu e nimic de făcut. Pentru că așa suntem construiți. Pur și simplu!

Atunci unde este speranța, cea anunțată în subtitlul cărții? Tocmai am văzut mai sus: dacă oamenii sunt de fapt buni, dar nu o știu, trebuie ajutați să afle! Și exact asta încearcă să facă Rutger Bregman în cartea lui. El preia din istorie și din științe precum psihologia (cazuri reale), și din literatură (cazuri imaginare dar inspirate dintr-o realitate mai profundă) situații în care oamenii acționează cu brutalitate și cinism. Și le analizează, dezvăluind mecanismele prin care aceia au ajuns să se comporte astfel, mecanisme care nu țin de structura lor, ci de felul greșit în care interacționează:

În cazul în care credem că majoritatea oamenilor sunt răi, ne vom comporta în consecință și abia atunci va ieși la iveală tot ce e mai rău din noi. Până la urmă, puține idei influențează lumea atât de semnificativ ca imaginea noastră despre om, în general. Prezumțiile noastre în legătură cu ceilalîi sunt prisma prin care îi privim.  Ideea că oamenii sunt egoiști, panicați și agresivi de la natură este un mit care persistă și în zilele noastre. Este ceea ce biologul Frans de Waal numește Teoria furnirului, care aseamănă civilizația cu un înveliș subțire care va crăpa la cea mai ușoară atingere. De fapt, este tocmai invers: în timpul dezastrelor, spre exemplu, ceea ce e mai bun în noi iese la suprafață.

Trebuie să recunosc că exemplele pe care autorul le dă, cazurile pe care le analizează, par îndeajuns de concludente – și asta pentru că folosește o metodă extrem de subtilă: povestește cazuri din care apare ca evidentă fundamentala ticăloșie umană. Nu avem nici un dubiu și nu ne miră nimic; așa suntem făcuți. Însă apoi, în timp ce mângâie suprafața lucrurilor, el rupe ici și colo din crustă, din acel furnir, rupe cu blândețe, ca să nu usture prea tare. Aflăm astfel că civilizația este un sistem de convenții care se îndepărtează tot mai mult de adevărata noastră natură. Un sistem artificial funcționând după propriile comandamente, care se construiesc în funcție de alt tip de criterii decât cele naturale. Nicăieri în lumea vie nu mai întâlnim așa ceva: pentru animale binele și răul nu există, există doar lupta pentru supraviețuire. Care îi mână desigur și pe oameni, însă îmbrăcată în haina unor moralități variabile în timp. Variabilitate care ne arată cât de riscantă este abordarea lor fără discernământ:

Holocaustul nu a fost pus la cale de oameni care se transformaseră brusc în roboți. Făptașii credeau că se află de partea binelui în istorie. Auschwitz a fost punctul final al unui lung proces istoric în care răul se camufla cu din ce în ce mai multă pricepere în bine. Scriitori, poeți, filozofi și politicieni au abrutizat și intoxicat ani buni psihicul poporului german. Abia atunci s-a întâmplat ceva de neconceput. Și Hannah Arendt  credea că majoritatea oamenilor sunt buni. Afirma că nevoia noastră de iubire și de prietenie este mai umană decât dorința de ură și de violență. Iar atunci când oamenii aleg răul, încă simt nevoia să îl mascheze cu minciuni și clișee care sugerează că răul este tot un bine.

Un rău aproape la fel de absurd este războiul. Și totuși autorul găsește și aici părțile bune din oameni. În trecut, în lupta corp la corp, alegeai între a ucide sau a fi ucis. Fără alternativă. Dar deîndată ce au fost puse la punct arme cu bătaie la distanță, s-a observat că mulți soldați ori nu-și trăgeau gloanțele pe care le primiseră, ori le trăgeau în aer. Pur și simplu nu-ți venea să-l omori pe cel din fața ta, pe care nu-l cunoșteai și nu aveai nimic personal cu el. Ca să combată acest jalnic subterfugiu strategii s-au gândit să facă astfel încât să nu-ți mai vezi adversarul; și au inventat tranșeele. Un timp ideea a dat rezultate și milioanele de morți de la Verdun stau mărturie. Dar senzaționalul Crăciun al anului 1917 pe care soldați din ambele tabere l-au sărbătorit împreună pe linia frontului, spre disperarea comandanților, arată că problema era departe de a fi rezolvată. Însă tunul, avionul și mai recent racheta (ca să nu mai vorbesc de armele nucleare) au reușit să facă din adversar o entitate abstractă, pe care n-o vezi și față de care nu ai sentimente: apeși un buton și nu te interesează ce efecte produce gestul tău. Mecanizarea războiului l-a scos din sfera preocupărilor morale, transformându-l într-un fel de joc strategic fără responsabilități de acest gen. Așa s-a ajuns la bombardarea orașelor, în ideea slăbirii rezistenței adversarului. Dar s-a văzut că efectul a fost exact cel opus.

În cuprinsul cărții sunt analizate situații dintre cele mai diferite și care, toate, rotunjesc ideea de bază., Aproape că nu-ți vine să crezi că ai putut judeca până acum lucrurile altfel. Însuși Yuval Noah Harari a fost silit să recunoscă realitatea că „Homo Sapiens m-a provocat și m-a făcut să privesc omenirea dintr-o altă perspectivă.” Chiar dacă ăsta ar fi fost singurul efect al cărții lui Bregman, tot este unul considerabil.

Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Litera.ro, https://twitter.com/rcbregman)

Articole similare

Convorbiri cu Alex. Ștefănescu, de Ioana Revnic

Jovi Ene

Culinariard. Restaurante, cârciumi, vorbe, de Claudiu Leonte

Jovi Ene

Apararea invoca nebunia, de Woody Allen

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult