Carti Memorii jurnale Recomandat

O viziune a prizonieratului în Germania: Din zbuciumul captivităţii, de Maior Gheorghe Caracaș

din-zbuciumul-captivitatii-centenarul-primului-razboi-mondial_1_fullsize”Din zbuciumul captivităţii. De la 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918”, de Maior Gheorghe Caracaș

Editura Corint, Colecţia Istorie cu blazon, Bucureşti, 2016
Ediţia a III-a revizuită. Prefaţă de Ion Bulei.

(Re)Publicarea memoriilor militarilor români implicaţi şi supravieţuind celor două razboaie mondiale reprezintă un aspect important al operei de recuperare memorialistică, derulată din 1989 încoace, pentru că, indiferent dacă ostaşii români avuseseră norocul să fie implicaţi într-o lupta care convenea şi propagandei comuniste, totuşi, chiar şi în acest caz, relatările memorialistice riscau să cuprindă destule detalii care ar fi trebuit eliminate, fiind neconvenabile (menţiuni la adresa Regelui sau Monarhiei, la dragostea de ţară pe stil vechi, la un mod de a trăi extrem de burghez care nu putea trece de canzura comunistă obtuză).

Maiorul Caracaş[1] a căzut prizonier la începutul lunii noiembrie 1916 în zona munţilor Carpaţi care înconjoară Predealul (Clăbucetul Taurului), în contextul necruţătoarei contraofensive a Puterilor Centrale, condusă de germani (la nord de Carpaţi sub comanda lui Falkenheyn şi la sud de Dunăre sub comanda lui Mackensen), asupra naivei şi complet nepregătitei Românii. Transportat la Braşov şi mai apoi spre Sibiu unde a fost îmbarcat în vagoane pentru vite cu direcţia Germania de nord, Caracaş a ajuns alături de alte sute de ofiţeri români în lagărul instalat de nemţi în insula Straslund, din Marea Baltică, unde şi-a petrecut în condiţii destul de mizere, cel puţin pentru statutul său de ofiţer, iarna dintre 1916-1917.

Caracaş nu a avut însă stare în captivitatea germană, încercând de trei ori să evadeze, de două ori chiar reuşind să părăsească lagarul. Prima evadare a fost chiar o adevărată aventură. În luna ianuarie 1917, Caracas, mutat într-un alt lagăr pentru prizonieri din Germania de nord (totuşi pe continent!),  a profitat de vremea urâtă pentru ca în timpul nopţii să se strecoare pe sub două rânduri de sârmă ghimpată şi să ajungă pe jos la o gara din apropiere de unde a luat trenul către Hanovra. Probabil nici nemţii nu credeau că cineva ar putea fugi din apropierea Marii Nordului către România. A ajuns la Berlin fără să fie legitimat de nimeni şi fără ca germana lui stricată să stârnească cine ştie ce suspiciuni. La Berlin s-a dus la casa lui Alexandru Beldiman, fostul amabasador al României la Berlin, care trăia într-un apartament confortabil din capitala germană, a cărui adresă îi fusese oferită de un alt ofiţer care îl cunoştea personal pe fostul diplomat. Beldiman şi soţia îl ajută pe Caracaş cu bani, provizii şi informaţii, spunându-i să ia trenul către sudul Germaniei pentru a trece graniţa cu Elveţia. Până la urmă a fost prins tocmai în Bavaria, destul de aproape de graniţa cu Elveţia, însă autorităţile bavareze nu au fost foarte aspre cu el, trimiţându-l inapoi cu escortă.

Drept pedeapsa, a fost trimis cinci luni în fortul de maximă siguranţă Zorndorf, din apropierea Berlinului unde s-a întâlnit cu alţi ofiţeri francezi, englezi şi ruşi recalcitranţi şi pe care autorităţile germane doreau să-i izoleze de ceilalţi prizonieri de război. Aici a întâlnit două ordonanţe basarabene care făcuseră parte din Armata Ţaristă. Atât ofiţerii francezi, cât şi cei ruşi, l-au ajutat şi l-au hrănit bine având în vedere că primeau suficiente pachete cu alimente şi alte produse prin intermediul Crucii Roşii. Caracaş nu primea nimic. Cel mai bine o duceau ofiţerii britanici care primeau foarte multe conserve pe care, neavând ce face cu ele (erau invidiaţi chiar şi de nemţi care începuseră să sufere de mari lipsuri alimentare), le ofereau ruşilor şi românilor. Carcaş îşi petrecea timpul studiind limba germană în bibliotecă, plimbându-se, plănuind noi evadări, conversându-se cu ceilalţi ofiţeri.

Relatarea maiorului se termină brusc, odată cu sosirea în România (încă ocupată de germani) în iulie 1918. Nu ştim dacă a luat parte la Campania din 1919 împotriva Ungariei bolşevice, dar mai degrabă e puţin probabil, având în vedere că nu era ofiţer activ. Ar fi fost interesant pentru cititorul de astazi să descopere imaginea României din iulie 1918, însă pentru Caracas care şi-a scris memoriile la scurt timp de la terminarea războiului şi revenirea acasă, această perspectivă nu pare a-l fi interesat. Contemporanii lui din 1920 când a apărut prima ediţie, aveau proaspete în amintire evenimentele care se derulaseră cu numai doi ani înainte, nu dintre cele mai vesele. Pusă la colţ de Revoluţia bolşevică şi debandada din Imperiul Rus, România semnase cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea (7 mai 1918) care prevedea condiţii foarte dure[2], dar tocmai în urmă acestui document şi prizonierii de război români deţinuţi de Puterile Centrale au început a fi, treptat, eliberaţi, un mic semn de bunăvoinţa pe care-l arătau germanii care nu visau, evident, că aceşti militari ar mai putea să se întoarcă împotriva lor, având în vedere că frontul de est părea a fi complet lichidat, Rusia ieşită din război, plonjând într-unul civil. România era împărţită în două zone, cea aflată în continuare sub ocupaţia forţelor militare ale Puterilor Centrale, cu capitala la Bucureşti şi Moldova, unde se află în continuare Casă Regală şi Armata Română reorganizată şi mult mai experimentată după ce respinsese ofenivele germane din vara anului 1917 (la Oituz şi Mărăşeşti).

Fără simţ literar deosebit, după cum remarca în prefaţă şi istoricul Ion Bulei, folosind dese clişee caracteristice timpului, Caracaş oferă o imagine societăţii germane deja implicate de doi ani şi jumătate în războiul mondial şi, în acelaşi timp, pe măsură ce experienţa lui în prizonierat se prelungea, mai ales datorită celor trei tentative de evadare, şi a degradării condiţiilor de viaţă, dar şi a moralului poporului german

„În lungul zării, în apropierea satelor, femeile duceau greul muncii. La pădure, după lemne, la plug şi la săpat nu se zăreau decât femei. Prin trudă lor, ele duceau războiul tot aşa de greu, războiul dinlăuntrul: lupta pentru trăi.”[3]

„Bătrânii sunt în special aceia cari îmi preocupă mai des privirea, căci ei sunt cei mai numeroşi. Ici şi colo, câte un tânăr infirm trece gânditor, târându-şi piciorul de lemn; dincolo, altul, strâmtorat de lipsa unei mâini sau a unui ochi”[4]

„Privelişti triste şi înduioşătoare, care pot mişcă şi sufletele cele mai ţări: soldaţi bătrâni care aşteaptă în gări, înconjuraţi de neveste şi de copii, pleacă pe front”[5]

Pe măsură ce pierderile umane creşteau, şi Germania, în ciuda disciplinei şi puterii de foc, a fost nevoită să mobilizeze contingente din ce în ce mai bătrâne. Oricum nu era uşor să acoperi cu trupe atât de multe fronturi, şi având în vedere lipsurile grave ale armatelor aliate (cea austro-ungară, bulgară sau otomană).

Imaginea oferită de maiorul Caracas este edificatoare şi pentru că ne oferă ocazia de a compara tratamentul aplicat prizonierilor de război în Primul şi cel de al Doilea Război Mondial, chiar şi în Germania. În Primul Război, statutul de ofiţer impunea un respect care avea rădăcini în secolele precedente şi în istoria militară cavalerească ce a precedat anul 1914. Ofiţerii erau scoşi din luptă şi asta era important pentru ţările combatante, nu era necesară exterminarea lor (şi pentru că şi celelalte puteri aveau prizonierii lor). Soldaţii simpli îi tratau cu multă deferenţă pe ofiţerii prizonieri care puteau protesta dacă se considerau cumva neglijaţi, prost trataţi sau jigniţi. Ce diferenţă uriaşă faţă de ceea ce avea să abia loc peste doar două decenii când şi virusul ideologic avea să agraveze grav percepţia asupra prizonierului de război! Caracaş nu a fost lovit de nemţi nici măcar o dată chiar dacă a încercat să evadeze de trei ori.  Iar când se răsteşte la el un general german, dupa una din evadări, se simte profund jignit.

E drept, Caracaş a avut norocul să cadă prizonier la nemţi şi nu la bulgari sau, mai puţin probabil, având în vedere implicarea militară modestă, de formă, la turci, de aceea o comparaţie cu prizonieratul poetului George Topîrceanu[6] relevă faptul că în Germania nu era chiar atât de rău, chiar dacă maiorul Caracaş se plânge încontinuu faţă de condiţiile în care a trăit relativ puţin timp, un an şi jumătate. Cum ar fi rezistat Caracaş unei perioade de 8-9-10 ani în prizonieratul, extrem de dur, sovietic, supus interogatoriilor, bătăilor, marşurilor la -30 grade Celsius, foamei şi grevelor foamei? Bulversantă şi complet necunoscută de către marele public rămâne cifra de cel puţin 125.000 de militari români morţi în prizonieratul din ţările Puterilor Centrale, şi aceasta cifră nu include miile de morţi din timpul marşurilor, ci doar pe cei care au ajuns în lagăre. Nu trebuie să uităm, mai ales cu ocazia centenarului constituirii României Mari de peste doi ani că aceasta unificare nu ar fi fost posibilă fără aceste sacrificii puţin sau deloc cunoscute.

Puteți cumpăra cartea: Editura Corint/Libris.ro/Elefant.ro.


[1] Din zbuciumul captivităţii, de la 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918, Ediţia a III-a revizuită. Prefaţă de Ion Bulei, Editura Corint, Colecţia Istorie cu blazon, Bucureşti, 2016.

[2] Abandonarea trecătorilor Carpaţilor Austro-Ungariei, cedarea Cadrilaterului, dar şi a altor zone din Dobrogea Bulgariei-de facto, se pierdea întreaga Dobroge şi ieşirea la Mare, pierderea controlului asupra exploatărilor petrolifere, practic cea mai mare bogăţie a ţării etc.

[3] Op. cit., pag. 132.

[4] Op. cit., pag. 130.

[5] Op. cit., pag. 129.

[6] Despre memoriile lui Topirceanu, totusi un profesionist al scrisului si asta se vede clar din calitatea celor doua marturii am scris pe Filme-cărți.ro.

Articole similare

Revista presei culturale (22 – 28 august 2014)

Codrut

Open. Autobiografie, de Andre Agassi

Jovi Ene

Conceptul de control

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult