Carti Memorii jurnale Recomandat

Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina, de G. Topîrceanu

coperta_topirceanu”Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”, de G. Topîrceanu

Editura Humanitas, Colectia Vintage, Bucuresti, 2014
Prefata si dosar iconografic de Daniel Cain

Cartea lui Topîrceanu Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina [1] poate sta fără probleme în primul raft al descrierilor dezastrelor militare ale poporului român, alături de imaginea apocalipsei de la Stalingrad redată extraordinar de Radu Mărculescu (noiembrie 1942) sau haosul indus şi propagat de înfrângerea româno-germană de la Sevastopol din 1944, descris de tinerii şi neînfricaţii ofiţeri Aurelian Gulan sau Aurel State. Evident, lui Topârceanu i-a fost mai uşor să scrie având în vedere talentul şi experienţa sa literară. Cutremurătoare este descrierea dezastrului de la Turtucaia, când în mai puţin de trei zile au fost luaţi prizonieri aproximativ 30.000 de militari care păzeau un târg considerat strategic de Marele Stat Major român, te surprinde actualitatea condiţiei (mizere) militare a Armatei Române, corupţia clasei politice care a împins România într-un război care a dus mai degrabă prin noroc la crearea României Mari.

Prins în debandada română de la Turtucaia din septembrie 1916[2], Topîrceanu, subofiţerul unei baterii de tunuri pe care românii nu au apucat nici măcar s-o amplaseze pentru a trage cu tunurile din dotare, a avut o sclipire de nebunie sinucigaşă aproape. În acel haos, cu ofiţerii români pierduţi în peisaj, ce face poetul? “Mă trezii atunci, că dintr-un somn adânc, din toropeală mea. Eram singur de astă dată şi puteam să fac ce mă taie capul. Luai o armă aruncată pe nisip, în câteva clipe îmi umplui sacul cu cartuşe şi pornii cu primul val de oameni la deal, prin viile şi livezile de deasupra malului. Soldaţii singuri, fără ofiţeri, se risipiră într-un lung lanţ de trăgători, al căror şir se pierdu numaidecât spre dreapta mea, după unduirile terenului.(…) trimiteam glonţ după glonţ spre limba de pădure care se vedea nu departe şi de unde ştiam că vin împuşcăturile. Tâmplele îmi zvâcneau.”[3]

Imaginea dezastrului militar de la Turtucaia este una apocaliptică. Este vorba despre transformarea unei comunităţi umane care se dorea ordonată şi disciplinată ,ascultând de ordine, având un lanţ de comandă foarte clar stabilit, într-o adunătură de oameni dominaţi doar de instincte primare. Cu singura deosebire că ea încă mai avea în stăpânire mijloacele letale. Orice urmă de disciplină militară s-a evaporat, nemaiexistând unităţi, ci doar o panică molipsitoare. Pe malul Dunării, observând cum gara Olteniţei era bombardată de artileria inamică, aşteptând venirea bulgarilor dorinici să se răzbune pentru cuţitul în spate din 1913, Topîrceanu asista la dezmembrarea Armatei Române „Cete de soldaţi bezmetici au început să prăde bagajele ofitersti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele”[4] „Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gură mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămadă albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt -Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se v-a-arsă… Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească”[5]

Bătălia de la Turtucaia
Bătălia de la Turtucaia

In toate mărturiile, căderea în prizonierat este un şoc. Descrierea începutului odiseei prizonieratului la Topîrceanu seamănă izbitor cu cele ale lui Radu Mărculescu, Aurel State sau Aurelian Gulan din al Doilea Război Mondial, iar bestalitatea cu care s-au comportat bulgarii faţă de cei 30.000 de prizonieri români fiind similară cu cea a sovieticilor de la Stalingrad sau din Crimeea. Aceleaşi lungi marşuri, aceeaşi rapidă jefuire a sclavilor, aceeaşi înfometare şi sete (în cazul Crimeei şi Turtucaiei, căci la Stalingrad, în noiembrie 1942, era zăpadă peste tot) şi, mai ales, aceeaşi împuşcare rapidă a tuturor românilor răniţi care nu puteau să ţină ritmul coloanei. Paradoxal, drumul pe care-l fac acum sute de mii de turişti români care fie merg către staţiunile turistice bulgăreşti de la Marea Neagră sau îşi fac drum către insulele greceşti este aproape identic cu drumul morţii făcut de prizonierii de război români de la Turtucaia în 1916. Coloana a mers pe jos până la Razgrad nu înainte de a fi jefuită organizat într-o pădure de gărzi care au aşezat o pătură în dreptul lor, fiecare prizonier fiind obligat ca trecând pe lângă ea să arunce ceva de preţ. Dacă nu, erau bătuţi. Topîrceanu, prevăzător, şi-a ascuns monedele de argint care i-au fost de mare folos mai târziu, în periplul său balcanic.

Prizonierii români au avut de înfruntat o ostilitate violenţă a unei populaţii civile bulgare ce nu uitase lovitura din 1913. La Razgrad unde au ajuns pe jos: „Grupuri tot mai compacte ne aţin calea şi, pe alocurea, ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduili, şuierături, invective.” Într-o altă gară prăfuită de provincie unde pe o ploiaie mocănească au fost ţinuţi toată noaptea în picioare, după ce populaţia a aflat de prezenţa prizonierilor a alergat într-un suflet pentru a arunca cu pietre în ei. La Sofia la fel. Coloana de prizonieri a fost transportata cu trenul până la Sofia, unde ei au fost „sortati” şi transferaţi spre Munţii Rodopi prin valea Strumei spre Macedonia. Repartizat într-un mare lagăr unde se aflau şi francezi, italieni, greci, muntenegreni, sârbi şi 4 englezi rătăciţi. Prizonierii munceau la o cale ferată care trebuia să lege frontul de la Salonic de Sofia, iar regimul alimentar era totuşi mai bun decât cel din Uniunea Sovietică: pâini negre şi mici, uneori pesmeţi sfărâmaţi, tomate, ardei şi de două ori pe săptămână carne de oaie sau de vacă. A încercat fără mare succes să înveţe limba bulgară şi ajunge să se înţeleagă (e drept, mai mult prin semne) cu doi paznici bulgari cu care chiar s-a împrietenit (unul din ei îl lua cu el când mergea la casa unor văduve pentru a beneficia de servicii specifice). Peripeţiile lui au continuat, prizonierii români fiind împărţiţi în grupuri de 30-40 şi trimişi să întreţină un drum strategic pentru Bulgaria, pe valea răului Struma care permitea aprovizionarea trupelor Puetriloc Centrale (mai ales bulgare) de pe frontul din jurul Salonicului[6].

George Topîrceanu
George Topîrceanu

Dacă la nivel macro este evidentă îndoctrinarea mulţimilor din Balcani după decenii de propagandă naţionalistă iniţiată de elitele politice locale care uitaseră peste noapte că, până la urmă, atât românii cât şi bulgarii, muntenegrenii, elenii sau sârbii avuseseră timp de secole un singur mare inamic comun (turcii) la nivel micro-uman, bulgarii şi românii mai degrabă încearcă să se înţeleagă şi speră ca acele neînţelegeri (sângeroase) să fie rezolvate. Se amuză, comunică şi par a fi mai degrabă într-o piesă de teatru care nu era regizată de oamenii simpli ci de elitele de la Sofia şi Bucureşti. Remarcabil rămâne episodul în care Topîrceanu, dându-se maistru ceferist, este luat din Munţii Macedoniei şi dus, pe cărări şerpuite, de o tânără gardă bulgară, către oraşul elen Melink care nimerise în zona bulgară a Macedoniei. Cum nici soldatul bulgar şi nici prizonierul român nu aveau nimic de mâncare, hotaresc împreună să-i întindă o ambuscada unui trecător civil macedonean pe care-l jefuiesc amândoi de o pâine neagră mare şi o plosca plină cu rachiu tare. Însă bulgarul în apropiere de Melink are o idee strălucită! Îl pune pe autor să aştepte într-o văgăună şi se duce în orăşelul vlăguit pentru a aduce două tinere grecoaice care se vând celor doi (gardian şi prizonier de război) pentru o bucată de pâine! Pentru a supravieţui într-o Macedonie pietroasa, se pare că toată lumea jefuia, în frunte cu administraţia, armata şi poliţia bulgare.

Întorcându-se cu o garda bulgară care profită de trecerea trenului prin apropierea satului său pentru a petrece o noapte lângă tânăra soţie, Topîrceanu stă la taclale cu tatăl soldatului, un moşneag mai întelep care-i spune „Noi cu voi, românii, n-avem nimic. Voi sunteţi tot creştini că noi; şi pe vremea când eram eu flăcău, aţi venit cu ruşii să ne scăpaţi de robie. S-apoi-adaugă el mai încet- la România merg mulţi d-ai noştri şi se întorc cu parale bune..că Romanai e ţară bogată…Noi cu turcii avem ce-avem” [7]Amuzantă în acest amalgam etnic atât de tipic balcanic este prezenţa turcilor în armatele ambelor ţări (bulgară şi română). Nimeni nu are încredere în ei fiind puşi mai degrabă la munci auxiliare chiar dacă bulgarii au fost teoretic aliaţii turcilor. Iar turcii nu înţelegeau ce căutau în armatele ghiaurilor (de cele mai multe ori nici nu înţelegeau limbile creştinilor) care până recent le erau supuşi/servitori…Ulterior vor emigra masiv în Turcia kemalistă[8].

Însă minciuna lui a fost descoperită la Sofia din simplul motiv că nici o ţară nu şi-ar fi mobilizat în Armată mecanicii de locomotivă, trenul fiind principalul mijloc de transport al trupelor, unul strategic, de aceea a fost trimis într-un lagăr mizer de lângă Sofia, din apropierea gării Nadejda unde a descoperit iadul pe pământ, prizonierii români fiind trataţi foarte rău: „Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi (…) Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohărâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână”[9] Îmbolnăvindu-se, a reuşit să fie transferat la spitalul din Sofia unde erau trataţi prizonierii Antantei, un alt Babilon lingvistic fiind prezenţi francezi, sârbi, ruşi, italieni sau români. Ba chiar şi un mic negru din Congo, din trupele coloniale franceze care a stârnit senzaţie!

Eliberat, se pare la intervenţia germanofilului Constantin Stere care rămăsese în Bucureştii ocupaţi, a făcut drumul de întoarcere spre ţară în decembrie 1917, ajungând la Bucureşti în ianuarie 1918 spre surprinderea generală- cunoscuţii îl credeau mort. Mărturia lui poate stă fără îndoială în primul rând al evocărilor reale despre înfrângerile şi Golgota trăită de sute de mii de români de-a lungul celor două războaie mondiale. Şi dintr-o altă perspectivă pune sub semnul întrebării campania română din 1913, victorioasă, e drept (poate prea uşor obţinută pentru că bulgarii îşi atacaseră foştii aliati sârbi şi greci, băgându-se sub preş carenţele majore ale Armatei Române care s-au ivit în 1916), dar care, în schimbul a doua judeţe sărace, cu o populaţie românească aproape inexistentă, fără cine ştie ce poziţionare strategică, a înveninat relaţiile dintre cele două state, care până atunci nu se înţelegeau atât de rău, timp de două decenii şi jumătate.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.


[1] Editura Humanitas, Colectia Vintage, Bucuresti, 2014. Prefata si dosar iconografic de Daniel Cain.

[2] Din punctul meu de vedere, cel mai ruşinos eşec militar român, bătându-l chiar şi pe cel de la Stalingrad, unde trupele române au avut de-a face cu cea mai redutabilă armata terestră din cel de al II-lea Război Mondial, Armata Roşie şi sutele ei de tancuri T 34.

[3] Pag. 47-48.

[4] Pag. 73.

[5] Pag. 74.

[6] Cel care, până la urmă, avea să dea lovitură de graţie Bulgariei, dar doi ani mai târziu.

[7] Pag. 205-206.

[8] Atât cei din Grecia cu care Turcia a făcut ample schimburi de populaţii, Iugoslavia care a anexat cea mai mare parte a Macedoniei şi România, rămânând compact doar în Bulgaria.

[9] Pag. 185.

Articole similare

Revista presei culturale (6 – 12 iunie 2014)

Jovi Ene

Alteță regală, de Thomas Mann

Jovi Ene

Viaţă şi destin, de Vasili Grossman

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult