O femeie iubită, de Andrei Makine

”O femeie iubită”, de Andrei Makine

Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2013
Traducere din limba franceza de Daniel Nicolescu

Chiar dacă există o tendinţă aparent naturală de a respinge un scriitor doar pentru că este la modă şi a câştigat laurii celebrităţii, Andrei Makine ofera în scrierile sale o senibilitate care ne-a atras încă de acum cinci-şase ani. Dovadă stau recenziile cărţilor publicate în spaţiul cultural românesc. Din câte am aflat, Makine ar fi fost şi pe lista potenţialilor câştigători ai Premiului Nobel pentru Literatură. Bănuim că încă nu a primit acest prestigios premiu pentru că este relativ tânăr, poate să mai aştepte. Vom vedea. În interviul luat de Doina Ioanid şi publicat în revista Observator Cultural, intitulat „Există o supralimbă, o limbă poetică care ne reuneşte pe toţi“, prilejuit de vizita pe care Andrei Makine a întreprins-o în luna noiembrie în România, luând parte şi la Târgul de Carte Gaudeamus, scriitorul de origine siberiană dezvăluie câteva din credinţele sale profesionale:

“Importantă este această memorie creatoare, chiar fără să ştim. Memoria noastră este scriitorul din noi, artistul din noi. Acest creator ia trecutul şi creează ceva cu el. Dar nu toată lumea poate povesti” Despre limbaj Makine crede “Am vorbit despre unicitate, despre singularitate. Dar ceea ce ne masifică cel mai tare pe noi toţi este limba. Folosim mereu aceleaşi cuvinte. Cîte cuvinte folosim în limba cotidiană? 400 de cuvinte, asta-i tot. E nimic. Ce sărăcie! În ce teribilă sărăcie trăim! Cei doi iubiţi se întîlnesc, îşi spun „te iubesc, ai ochi frumoşi“. Miliarde de persoane înaintea noastră şi-au spus asta şi-şi vor spune asta şi după noi. Bine, bine, dar altceva? Închipuiţi-vă, sîntem fiinţe sofisticate. Am inventat maşini care ajung pe Lună, softuri tehnice, dar în domeniul limbii, sîntem nişte pitecantropi.”

Despre ultima sa carte aparuta recent la Editura Polirom, “O femeie iubită”, Makine explică:

“Prima reacţie, psihologică, este aceea de a nu lăsa să moară o epocă, femeia asta, dragostea asta. Este un reflex primar al fiinţei noastre muritoare de a vrea să-l păstrezi pe celălalt sau o parte din noi înşine. Să nu laşi să moară… Apoi, îţi dai seama că e deja ceva nemuritor, că există un moment, că există ceva în afara timpului,  această verticalitate… Grosso modo, asta e. Timpul ne smulge, ne poartă cu el, undeva, spre moarte, dar dacă ne întoarcem la amintiri, dacă am reuşit să avem o construcţie amplă a vieţii noastre, dacă am reuşit cu elemente simple ale vieţii noastre să construim o altă lume, am reuşit. Dar trebuie s-o construim, iar pentru asta trebuie să ai acest dar de a povesti.”

Personalitatea complexă a Ecaterinei a II-a, născută în 1726 in portul hanseatic Sttetin, actualul oras polonez Szczecin, cu numele de Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, devenită împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, ţarul Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou), a fascinat încă din epocă, una destul de tulbure, care s-a încheiat apoteotic cu izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789. Pe care împărăteasa de origine germană a prins-o către finalul lungii sale domnii, eveniment după care nimic nu va mai fi (fost) ca înainte. Şi eveniment care, se pare, a speriat-o destul de mult, şi nu avea cum să nu o facă, având în vedere soarta tragică a lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoneta, ambii decapitaţi, care prevestea până la un punct asasinarea familiei ţarului Nicolae al II lea de către bolşevici.

Povestea împărătesei este expusă din perspectiva lui Oleg Erdmann, un rus de origine germană care se află şi el în căutarea originilor pierdute, ”şi când te gândeşti că toate asta ni se întâmplă din pricina micuţei nemţoaice devenite Ecaterna cea Mare” (motiv care revine de mai multe ori în cuprinsul naraţiunii căci este adevărat că Ecaterina cea Mare şi-a încurajat foştii conaţionali să se stabilească în acest imens spaţiu relativ puţin locuit care era Rusia din secolul al XVIII-lea, multi urmand-o cu entuziasm).[1] Construcţia acestui personaj îi oferă lui Makine şi posibilitatea de a analiza condiţia de depaysment, o noţiune pe care a trăit-o pe propria sa piele?

“Viaţa lui Serghei Erdmann, tatăl lui Oleg a fost marcată de dispariţia portretelor de familie. Născut în 1924 şi-a petrecut copilăria printre acele chipuri grave, în alb şi negru. Rusia era zguduită de planuri revoluţionare, de făgăduinţe futuriste. Serghei a făcut primii lui paşi în Leningrad. Sute de oameni, arestaţi noapte de noapte, erau duşi din oraş, iar moartea lor îndărătul gardurilor de sârmă ghimpată era aclamată în ziare ca o binefacere a celei mai omenoase justiţii cu putinţă. Nici măcar manualele şcolare nu erau ocolite de vijelie. Profesorul spunea:< Deschideţi cărţile la pagina (indica numărul) Poza aceasta îl înfăţişează pe un duşman al poporului demascat de Partid. Mâzgâliţi-l cu cerneală! Începeţi cu gura, cea care a întinat patria noastra socialistă!> Lună după lună, numeroase dreptunghiuri negre au mânjit paginile. Iar în discuţiile părinţilor, Serghei intercepta ecoul unor dispariţii mai discrete: vecini de palier, colegi, vechi cunoştinte”[2]

In perioada Marilor Epurări puteai sucomba din multe puncte de vedere, nu numai în urma arestării şi unei rapide împuşcări.  Bunicul personajului principal “a murit la începuturile lui 1937, în urma unui stop cardiac. În ultimele luni, dormise îmbrăcat, convins că noaptea, cândva, îi vor suna la uşa. În stradă, îl va aştepta o maşină neagră şi vor uma, apoi, interogatorii prelungi, torturi…În ziua înmormântării, soţia lui a ars toate portretele de familie.” Tatăl lui s-a dat evreu pentru a scăpa de deportare în 1941, dar a fost prins în laţ când Stalin, spre final, a declanşat prigoana împotriva evreilor, în urma celebrului complot al halatelor albe.

Firul narativ al cărţii se învârte în jurul întrebării dacă celebra împărăteasa care a avut nenumăraţi amanţi şi poveşti de alcov extem de picante, multe din ele exagerări sau pur şi simplu inventii, a fost sau nu iubită dezinteresat de vreunul din bărbaţii din viaţa ei. Misterul dragostei l-a atras pe Makine în toate scrierile sale. Oleg Erdmann, absolvent al unei facultăţi de cinematografie, trăieşte în Leningrad, devenind pasionat/obsedat de personalitatea imparatesei inca din ultimii ani ai neo-stalinistului Brejnev, scrie un scenariu îndrăzneţ pentru acele timpuri despre viaţa Ecaterinei. In mod cu totul exceptionl, cenzura aprobă realizarea unui film din care poncifele comuniste despre caracterul exploatator al ţarilor nu trebuiau să lipsească, însă Erdmann reuşeşte să introducă şi mici şopârle care trec de cenzură. După căderea comunismului, acelasi Erdmann este forţat să producă un serial fluviu de televiziune, comercial porno despre acelaşi subiect care se preta foarte bine noilor vremuri de eliberare sexual.

”Timpul pe care-l trăia Rusia pe-atunci pulsa cu o frenezie patologică. Averile se clădeau în câteva luni şi se pierdeau în câteva ceasuri. Să vezi un om zăcând într-o baltă de sânge în plină stradă era la fel de banal ca, pe vremuri, trecerea pe lângă un beţiv adormit pe trotuar. Cândva, Oleg a filmat o limuzină, simbol sclipitor al carierei. A doua zi, nu mai rămăsese din ea decât o grămadă de fiare mirosind a expozibil. Poliţiştii adunau în nişte saci de plastic rămăşiţele proprietarului.”[3]

Pentru Makine, ecranizarea vieţii Ecaterinei în regimul sovietic şi cel capitalist de tip junglă absolută din Rusia lui Elţîn reprezintă o bună ocazie de a critica ambele perioade: una era prea strâmtă, in timp ce a doua prea haotică şi lacomă, axată pe senzaţional (este filmată chiar şi o scenă inventată de detractorii împărătesei în care aceasta devorând toţi bărbaţii de la Curte nu mai are cu cine să se acupleze decât cu un armăsar!). Serialul semi-porno are, mai are sens să spunem, un succes uriaş care îi permite regizorului să viziteze ţara strămoşilor săi, Germania unificată. Makine avansează o ipoteză interesantă, răspunzând afirmativ întrebării dacă ţarina a fost cu adevărat şi dezinteresat iubita de vreunul din amanti. Pe la cincizeci de ani, a dat de un anume Lanskoi, total dezinteresat de privilegii sau de exercitarea influenţei pe lângă ţarină “Ecaterina întâlneşte o dragoste târzie; e un moment de neobişnuită tandreţe în viaţa unei femei care a ştiut mereu să-si ordoneze plăcerile trupeşti ca pe un departament ministerial.” Însa acest Lasnkoi moare după numai patru ani, chiar dacă era în floarea vârstei, pe la 30 de ani, nu se stie dacă otrăvit de duşmani (printre ei si Potemkin cel care a ramas celebru in sintagma oraşele lui Potemkin pe care le scotea în faţa aliului împărătesc aflat în Ucraina, în drum spre Crimeea recent cucerită de la otopani)[4] sau intoxiat de o potiune menita a-i spori virilitatea. Personajul lui Maikne este fascinat de această poveste, analizând şi posibilitatea unui plan utopic al celor doi iubiţi de a parasi Rusia si a trai in liniste in Italia (destul de nerealist pentru o minte calculată şi raţionala precum era cea a Ecaternei):

”Lumea este masivă, impasibilă, sigură pe dreptul ei de a-şi desfăşura veşnicul manej- războaie, plecări, speranţe înselate, vieţi omeneşti şterse precum acel fuior de zăpadă care mătură drumul şi dispare, înlocuit de altă înfăşurare de nea” “oamenii, se gândi, se lupta ca să-şi domine semenii, să se imbogateasca, sa puna man ape femeile cele mai arătoase. Vine insa ceasu mortii şi din toate lucrurile la care au năzuit sau pe care le-au urât, din tot ce au însemnat ei pe această lume, nu rămâne decât un terci scarbos.”[5]

“O femeie iubită” este un roman construit cu grija, cu pasiune, fără grabă, şlefuit psihologic, care poartă marca sensibilităţii lui Andrei Makine. You can take it or leave it!  Marea calitate a scriiturilor lui Makine este dozajul optim de nostalgie, care nu se transformă în patetism ieftin şi deşănţat şi, de aceea, pot părea facile, căci paginile bine scrise ţi se par uşor de scrise si-ti poti spune “pai la fel as fi putut scrie si eu”. Ţi le insusesti fara sa-ti dai seama si tocmai aceasta este nota unui mare scriitor. Se furişează tiptil în mintea ta.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.