Carti Carti de fictiune

O continuare mult prea așteptată și un mare semn de întrebare: „Găsește-mă”, de André Aciman

„Găsește-mă”, de André Aciman
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Ghiță

Am petrecut aproape un ceas pe GoodReads după ce am terminat de citit Găsește-mă. Am tot căutat opinii, atât la cunoscuți/te, cât și la persoane despre care nu știam nimic, dar care scriseseră recenzii amănunțite și-și exprimaseră oful mult mai spectaculos decât aș face-o eu. Voiam să mă asigur că nu mi s-a părut și că nu am fost singura pentru care lectura a fost tare, tare dificilă.

După Strigă-mă pe numele tău, știu că vestea unei continuări a pus fanii pe jar. Multă lume își dorea o finalitate a poveștii dintre Elio și Oliver; mulți visau ca, peste ani și ani, cei doi să se regăsească și, poate, să reînnoade firele lăsate în vânt. Nu voi scrie aici dacă se întâmplă sau nu asta, pentru că, dacă tot afirm public că mi-a fost greu de tot să duc la capăt o carte, mi-aș dori ca și voi să o citiți, sau să încercați să o citiți, și să ajungeți în punctele în care și aflați ce-a fost cu Elio și Oliver, dacă a fost, pe cont propriu. Departe de mine gândul de a vă influența; dimpotrivă, sunt mereu dornică de dialog și chiar voi menționa și eu câteva puncte care mi-au plăcut, citind Găsește-mă. Nu sunt multe, dar sunt consistente – mai toate țin de scriitura lui Aciman.

Aciman scrie cursiv și construiește frazele ireproșabil

Nu-i pot reproșa mai nimic din punct de vedere stilistic. Nu pot să nu recunosc că descrierile sale de obiceiuri și obiecte m-au încurajat să nu abandonez lectura. Nu pot evita să zic c-au fost chiar și câteva pasaje unde mi-a plăcut cum a adus una și alta din condei; ce-a fost trist, însă? Că nicăieri nu mi s-a părut a construi personaje credibile. Este, de altfel, un reproș pe care i l-au făcut mulți și multe dintre cei care au scris recenziile despre care pomeneam mai sus.

Mare parte din roman este ocupată de tatăl lui Elio, Samuel „Sami” Perlman. Ajuns la vârsta a doua, departe de fiu și separat de mama acestuia, își trăiește viața într-un tabiet perpetuu, și îmi dă impresia unui bărbat spilcuit și departe de realitate. Se urcă în tren, spre o întâlnire cu Elio, care a ajuns pianist și cu care și-a creat o serie de ritualuri menite să le țină relația tată-fiu în priză, și în compartiment se întâlnește cu o tânără cu (probabil) jumătate vârsta lui, care pare suma tuturor stereotipurilor de ingenuă fatală, dacă-mi permiteți alăturarea, pe care le-a văzut ficțiunea, sub orice formă am cunoaște-o. Așa e Miranda: deloc credibilă, vag reală, cu narative care frizează ridicolul și cu accese de iraționalitate care ar pune în gardă și cele mai libertine firi. Și, ce să vezi, se îndrăgostesc.

A doua parte îl aduce în prim-plan pe Elio, mai suportabil ca protagonist. Asta până când se trezește încâlcit într-o poveste de dragoste cvasi-similară cu a tatălui său, într-o paralelă pe care mie mi-a fost greu să o explic. Mai tot timpul m-am întrebat: de ce? De ce ar merge autorul pe acest drum? De ce să insiste obsesiv pe laitmotivul diferenței de vârstă? De ce să creeze cupluri nefezabile în realitate, care au referințe îndepărtate de ale omului de rând și conversații pe care, cel mai probabil, mulți dintre locuitorii culți ai orașelor italiene și franceze prin care se perindă nu le poartă; sau poate le purtau cu 40-50 de ani în urmă, când încă se vorbea așa.

Lectura avansează și se întrevede o speranță

Semi-tortura inițială s-a sfârșit relativ cu fragmentul dedicat lui Oliver, poate cel mai firesc și mai uman dintre toată. Nu știu dac-a fost cu intenție să opună simplitatea și pragmatismul Statelor Unite opulenței și inutilității mediilor europene descrise, dar asta a funcționat. Deși perorațiile oliveriene nu sunt nici ele cele mai logice, le poți da de capăt, înțelegi de unde vin și chiar îți poți imagina scenele ca de teatru derulându-se, în timp ce citești. Din păcate, tocmai când speram că lucrurile se îndreaptă și că-i dau o șansă peste două stele, și acelea chinuite, a venit finalul, care pe mine m-a lăsat într-o îmbrățișare cețoasă a nedumeririi. Sunt convinsă că fanii vor sorbi ultimele pagini ca pe un dar și nu le pot răpi senzația, dar, pentru mine, n-au făcut decât să provoace exclamații de ciudă și exasperare.

Traducerea din limba engleză a Mihaelei Ghiță este excelentă. Sunt convinsă că munca de documentare n-a fost ușoară și nici scriitura lui Aciman nu este tocmai de rând, așa că iată, un dublu efort pe care l-a depus cu succes. Mi-a plăcut cum a păstrat tonul, accentele jucăușe – care, deși rare, au fost binevenite.

Nu recomand, dar invit la lectură

Nu-mi permit să recomand sau nu cartea. Nu sunt suficient de familiarizată cu autorul, îmi amintesc deja destul de vag până și filmul după Spune-mi pe numele tău, și chiar mă întreb dacă se va realiza unul și după această a doua parte. Dar aș spune că, dacă vă doriți orice fel de finalitate, sau ați obosit să vă imaginați universuri paralele pentru Elio și Oliver, să citiți Găsește-mă. Vă poate ajuta.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, Cosmopolitan.com, Kuow.com)

Articole similare

Neînțelegerea, de Irène Némirovsky

Jovi Ene

Parfum de librărie: ”Toți copiii librăresei”, de Veronica D. Niculescu

Carmen Florea

Un îndemn de a privi viața din și dincolo de cărți: „Cititorul din peşteră”, de Rui Zink

Ana Maria Cazacu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult