„Viața mai pe scurt”, de Mihail Vakulovski
Editura Paralela 45, Pitești, 2024
Guest post de Anastasia Tache
Mihail Vakulovski este scriitor, doctor în Litere, fondatorul și realizatorul Revistei Tiuk și al CenaKLUb-ului Tiuk, în ale cărui culise am tras cu ochiul în scurtul răstimp petrecut ca librar la Humanitas Brașov, librăria din Piața Sfatului. Dintre pereții clădirii cu aer patrician, de secol al XVI-lea, și picturi murale reconstituite, poezia lui Mihail Vakulovski a migrat spre Facultatea de Litere, în Corpul T. La lectura prilejuită de Maratoanele Poeziei, textele s-au deschis precum un evantai, în straturi multiple de semnificație, proiectând în fața publicului iubitor de poezie o frumusețe amară.
M-am bucurat să regăsesc o parte dintre poeme (scrise și rescrise timp de 10 ani) în volumul recent publicat la Editura Paralela 45, „Viața mai pe scurt” și să mă reconectez la atmosfera Brașovului printr-o serie de instantanee „subtîmpitorești” contrastante.
Blazarea, umorul, acceptarea și suferința decantată se îmbină magistral în țesătura poemelor, dând măsura unor mici epifanii contemporane, locale, cu puternic potențial de universalizare.
Răcădău și „brashow”: spații urbane și „subtîmpitorești”
„Viața mai pe scurt”, în Răcădău, cartierul unde locuiește autorul, se declină între acalmia de acasă, spațiu compensativ, unde se poate visa în liniște, și „cea mai agitată/ piață/ din țara lui Tzara”, unde stresul muncii cotidiene primează. Versurile care deschid volumul cartografiază în linii afective „brashow”-ul, ca reper citadin demistificat, și prefigurează atitudinea ironică, intertextuală și autobiografică, unitară la nivel de discurs poetic. Liniștea din Răcădău, celebrul cartier brașovean vizitat de urși, e atestată prin studii (tonul jovial al poetului intensifică suspiciunile în această privință), dar sensibilitatea poetului înregistrează cu precizie seismografică o dimensiunea rămasă insesizabilă pentru cercetător: „un loc bun pentru a muri”, unde privirile în gol și tăcerile își fac loc firesc în fața blocului.
Există și o „liniște subtîmpitorească”, ludică și totalizantă, care integrează în substanța sa zgomotele vieții banale de oraș, indici ai unei existențe deloc ofertantă. Apoi, se prelinge printre blocuri, persistă în fața ferestrelor „în care ecranele pâlpâie spasmodic/ de parc-ar fi focul veșnic de la monumentul eroilor anticomuniști/ de lîngă teatrul dramatic”.
Librăritul ca provocare și în poezie
Referința ironică nu cruță nici viața profesională a poetului, care concentrează într-o secvență minimalistă fabula urbană a invidiei: „librarul de la Humanitas/ se uită spre librăria Cărturești/ de peste drum/ și-l invidiază pe librarul de acolo […]”. În mod echitabil, librarul din Cărturești îi întoarce invidia, perpetuând un cerc vicios al comparației. Prin simetrie, Mihail Vakulovski creează un efect de reflex, suprafața poemului devenind o oglindă-vitrină, în care librarii se privesc reciproc. Prin juxtapunerea dintre Humanitas, ca simbol al tradiției editoriale, și Cărturești, ca spațiu cultural alternativ, Mihail Vakulovski ironizează polarizarea culturală a clasei de mijloc urbane, unde fiecare tabără vede în cealaltă avantaje inaccesibile.
Poezia între document și epifanii cotidiene
Universul conturat în paginile cărții se distinge prin notele de banal descriptiv și anecdotic, presărat din loc în loc cu inserții de știri sau reclame TV. Într-un registru tandru-ironic, Mihail Vakulovski proiectează în fața cititorilor un scurtmetraj textual despre cum „a fost nevoie de un poet ca să înceapă Revoluția”, glisând permanent între documentar și dramatism. În jurul figurii lui Ion Monoran, discursul se coagulează stenografic, aproape ca o transcriere, conferind poemului autenticitate prin recontextualizarea materialului brut (replici, descrieri de piață, scandări). Nu lipsește nici tensiunea dintre poezia ca act de curaj, generator de schimbare profundă și fragilitatea mecanismelor memoriei colective, care glisează în egală măsură între imaginea eroului și impostura post-factum.
Autenticitatea din acest poem iradiază în tot volumul, scoțând în evidență, asemenea unei cusături vizibile pe pânză, întâmplări cotidiene care capătă semnificație tocmai prin ceea ce Mircea Nedelciu numea „realismul atitudinii față de real”.
Sensibilitatea, în tandem cu acuitatea observației, exersată în practica fotografică („sute mii/ de petale de cireș/ […]/ e nimic față de ce-mi arată acum subtîmpa/ am aparatul foto în față/ dar nu pot filma minunea din cauza ghivecelor cu flori/ de pe pervaz care-mi blochează geamul”) esențializează realitatea întipărită în acest volum de versuri, ca un album de momente personale și colective, de la experiența pandemică până la crize de pe scena politică românească (incendiul de la Colectiv, protestele anti-PSD) sau războiul din Ucraina.
„la noi în sat/ e la fel,/ stai liniștită:)”
Prin contrapunct, imaginile urbane, uneori bântuite de absurdul tehnologic (vezi poeme ca „interfață sonoră” sau „despre viață și moarte pe facebook”) sunt contrabalansate de ocheadele pline de duioșie, aruncate spre spațiul rural, asociat cu originile poetului. Nu lipsește nici de aici referința ironică sau observația fină a unor momente domestice grăitoare pentru degradarea acestui cadru originar, unde intimitatea se amestecă cu grotescul și sarcasmul: „(…Olea l-a înjurat pe Tolea, a țipat și a plecat…)” Spre deosebire de ritmul trepidant al brashow-ului, în astfel de spații, timpul curge mai domol, așa cum poetul îi asigură pe cei dragi cu tandrețe: „Mamă,/ orice s-ar întâmpla,/ la noi în sat/ e la fel,/ stai liniștită:)”
Ritualuri de supraviețuire
De factură aproape mitică, imaginea tatălui străbate întregul volum, iar poemul „hai noroc, tata” emoționează puternic. Gesturile mărunte (cititul, scrierea unui text bun, vinul de seară, un concert etc.) funcționează ca ritualuri de supraviețuire, dar și ca forme de dialog postum cu tatăl, confirmând continuitatea unei identități comune. Finalul, „l-am zărit dimineața cu coada ochiului în oglindă/ și am zîmbit amar”, marchează magistral punctul de contopire cu figura paternă, într-un plan corporal, dar mai ales, afectiv, interiorizat.
Poemul omonim, „viața mai pe scurt”, care încheie volumul, ne pune în contact cu aceeași figură paternă, care scria cu luciditate și detașare în jurnal „dar pînă la urmă totul se termină foarte prost/ […]/ de fapt pînă la urmă totul se termină/ și/ atât”.
Un haijin occidental postmodern?
Deși la prima vedere, volumul poate crea impresia de colaj faptic și emoțional, de amalgamare, exact ca o viață de om deloc liniară, existemele se înscriu într-o poetică a spațiilor dintre cuvinte, de unde răsar suferința, resemnarea, melancolia. Tot dintre goluri se nasc și insulele de vizionarism misterios, fulgurant, care fac ca poezia lui Mihail Vakulovski să reverbereze mult timp după închiderea volumului.
„Postmodernistul”, după cum îl tachinează tatăl, este și un maestru al comprimării, un fel de haijin (poet de haikuuri) occidental care preferă ca material brut frumusețea trecătoare și imperfectă a lumii, atent calibrată în secvențe poetice scurte, încărcate de semnificație: „iubita/ nu m-a lăsat/ s-o ajut să sape/ gropile pentru flori/ pe mormântul/ tatălui său”.
Influențați sau nu de remarca tatălui, nu putem să nu vedem în Mihail Vakulovski și un homo artifex postmodern, un bricoleur și artizan al discursului, care reasamblează și recontextualizează nu doar fragmentele de frumusețe ale lumii, ci și materialul cultural existent, transformându-l într-un act de reinterpretare hiperconștient, marcat de tonuri reflexiv-ironice, dar și ludice.
Cu nostalgia unui fost librar, care n-a mai recomandat de mult cărți în librăria din „cea mai gălăgioasă piață/ din România”, vă îndemn virtual să-l citiți pe Mihail Vakulovski, fără să vă limitați doar la poezie.
Iar pentru o experiență literară totală, cu autograf, îl puteți surprinde pe Mihail Vakulovski în librăria Humanitas din Piața Sfatului, vizavi de Biserica Neagră.
