”Longitudinea. Povestea unui geniu”, de Dava Sobel
Editura Nemira-Anticipația, București, 2015
Traducere din limba engleză de Alexandra Florescu
Câți dintre noi au auzit măcar de John Harrison? Câți dintre noi cunoaștem faptul că, dacă latitudinea este cunoscută încă din timpurile antice, longitudinea a fost mereu o problemă mai greu de descifrat și acesteia i s-a găsit o rezolvare cât de cât corectă abia în secolul al XVIII-lea, prin eforturile nemaipomenite al englezului cu numele de mai sus? Ei bine, pentru aceasta sunt scrise și publicate așa-zisele cărți de popularizare a științei; pentru că, dacă specialiștii într-un domeniu sau altul sunt la curent cu descoperirile întâmplate de-a lungul timpului în respectivul domeniu, noi, cititorii sau pasionații de cultură generală, avem nevoie de cărți care să ne apropie de cunoașterea unor aspecte inedite.
Pe acest palier se situează și cartea lui Dava Sobel, ”Longitudinea. Povestea unui geniu”, apărută de curând în colecția Anticipația de la Editura Nemira, ”povestea adevărată a geniului care a rezolvat cea mai mare enigmă a științei din epoca sa”. Și, da, acest John Harrison chiar a fost un geniu, un om simplu care a reușit cumva să creeze mai multe categorii de ceasuri, care trebuiau să rezolve enigma longitudinii, atât de importantă într-o epocă în care călătoriile cu vaporul pe mare erau la ordinea zilei, dar marinarii nu știau niciodată cu exactitate cât s-au depărtat de pământ și unde exact vor ajunge. Aceasta pentru că metodele folosite până atunci nu reușeau să fie deloc exacte, iar ceasurile pe care le luau cu ei pe mare rămâneau invariabil în urmă sau se opreau.
Pentru oamenii vremii, dar mai ales pentru ”capetele luminate”, problema descoperirii modalității exacte de calcul a longitudinii a fost una care a determinat o competiție acerbă. Mai multe țări cu interese pe mare – Imperiul Britanic, Țările de Jos, Spania, câteva orașe-stat din Italia, Imperiul Francez – au pus în joc bani importanți pentru oamenii de știință care vor găsi un ”leac”, dar cea mai importantă sumă a fost cea reglementată chiar la londra, prin Legea pentru Longitudine din 1714, votată de Parlamentul britanic, care instituia un premiu de ”20.000 de lire sterline pentru o metodă care să calculeze longitudinea cu o precizie de cel puțin jumătate de grad etc.”
În această competiție (a cunoașterii, dar și a rezolvării propriilor probleme financiare), un englez s-a evidențiat. Numele lui era John Harrison:
”Ne putem imagina că Harrison a crescut fiind perfect conștient de problema longitudinii – la fel cum orice copil din zilele noastre știe că e mare nevoie de un leac pentru cancer sau că nu s-a găsit o modalitate de a scăpa de deșeurile nucleare. Longitudinea era cea mai mare dilemă tehnologică din vremea lui Harrison. Se pare că el începuse să caute o formă de a determina ora exactă și longitudinea pe mare încă înainte ca Parlamentul să promită o recompensă pentru asta: sau cel puțin dinainte să afle de respectivul premiu. Oricum, fie că se gândise sau nu la longitudine, Harrison își ținea mintea ocupată cu chestiuni care îl pregăteau să rezolve problema.”
Nu i-a fost ușor, mai ales că oamenii de știință ai vremii considerau că mijloacele mecanice (cum erau ceasurile lui) nu erau deloc exacte și necesare, iar navigația pe mare trebuia să fie făcută cu ajutorul corpurilor cerești, fie că era vorba de constelații (pe vreme de noapte și dacă nu era înnorat), de Soare, pe vreme de zi și de mișcările Lunii. Numai că nu era deloc simplu, fiecare navă trebuia să aibă la bord un expert în mișcarea corpurilor cerești, înarmat cu multe broșuri, hărți, documente, cu foarte multe pagini. Și nici această metodă nu s-a dovedit a fi suficient de exactă.
Nici ceasurile nu erau în acea vreme așa cum le știm azi. De fapt, aproape niciunul nu era suficient de precis ca să nu rămână în urmă sau să meargă prea repede, iar pe mare cu atât mai puțin, fiind dereglate atât de umiditatea prea mare, dar mai ales datorită tangajului navelor. Aici a intervenit John Harrison, mulțumită și cunoștințelor sale de tâmplar, a inventat un mecanism de ceas mai puțin obișnuit, alcătuit din anumite piese din lemn dur, dar care rezistă fără probleme la circumstanțele unei călătorii pe mare.
Dar despre cum a construit și ce succes a avut cu ceasurile H1, H2, H3 și H4, despre banii pe care i-a câștigat pe bucăți și la intervale mari de timp, despre dușmăniile iscate de invențiile sale, vă recomand să citiți această carte foarte interesantă, în care puteți descoperi multe lucruri noi și inedite, dar la fel de bine vă puteți reaminti de cărțile de știință din liceu și de marile descoperiri științifice și geografice. Povestea unui om despre care se știu prea puține lucruri, mai ales dacă vorbim de prima parte a vieții sale, dar care a influențat foarte mult cucerirea mării de către vapoare și de către imperii, dar și știința în general.
