Carti Literatura romaneasca

Istorie tragică în registru sarcastic: Deborah, de Cătălin Mihuleac

”Deborah”, de Cătălin Mihuleac
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, București, 2019

Am văzut cu câteva zile în urmă filmul ‘Jojo Rabbit’ realizat de regizorul născut în Nouă Zeelandă, Taila Waititi Cohen. Este vorba despre o poveste de maturizare forțată și accelerată a unui copil crescut în Germania Reich-ului, îndoctrinat în școlile naziste, al cărui prieten imaginar nu este altul decât … Adolf Hitler. Trezirea la realitate a eroului este declanșată de întâlnirea cu o fată evreică adăpostită de mama sa în casa lor în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial. Filmul a redeschis o controversă care se aprinde de fiecare dată când Holocaustul și tragediile celui de-al doilea război mondial sunt abordate în registre diferite de cel al cercetării istorice sau al evocărilor sobre. O astfel de discuție ar putea fi purtată și în jurul romanului ‘Deborah’ al lui Cătălin Mihuleac, recent apărut în colecția ‘scriitori români contemporani’ a editurii Humanitas, cu o frumoasă copertă desenată de Angela Rotaru. Este a treia carte dintr-un ciclu fără pretenții de continuitate cu excepția tematicii, în care scriitorul ieșean se ocupă de relațiile dintre români și evrei în România interbelică și de tragediile Holocaustului petrecute (și) pe teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-al doilea război mondial. Neobișnuit în cazul acestei cărți este combinația de genuri literare – o saga istorică întinzându-se pe parcursul a aproape un secol, combinând satira și parodia cu literatura erotică fără perdea, aproape de pragul pornografiei.

În literatura română este vorba despre o premieră, nicicând Holocaustul sau al doilea război mondial nu au fost abordate într-un asemenea amestec de genuri și stiluri. Desigur, punând la o parte tematica, premizele există în istoria literaturii române și sunt bine fundamentate. Satira politică, de moravuri și de caractere are o ilustră tradiție, creată de Caragiale și continuată de Urmuz, Ionesco, Arghezi și până la Ion Băieșu sau Dan Lungu. Erotica în literatura română pleacă de la Creangă, se continuă în prozele interbelice ale lui Gib Mihăescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade pentru a ajunge în contemporaneitate să fie prezentă mai mult sau mai puțin dominant în cărțile lui Nicolae Breban, Dan Alexe sau Cristina Nemerovschi. Combinația acestora într-un roman atât de încărcat cu teme explozive nu cred însă că a fost încercată. ‘Deborah’ îmi întărește opinia că astfel de abordări neconvenționale pot funcționa cu efect literar și impact emoțional in rândul cititorilor.  

1926 este anul declanșării conflictului din ‘Deborah’. Cartea are trei personaje principale, care aparțin celor două lumi, două universuri paralele care sălășuiesc în România acelor ani. Pe de-o parte populația evreiască, bine reprezentată în satele și târgurile Bucovinei unde se petrece o mare parte din acțiune, compusă din meșteșugari, medici, farmaciști, rabini, comercianți sau intelectuali, populație care abia își câștigase drepturile politice, pentru prima dată în istoria României, odată cu adoptarea Constituției din 1923. De cealaltă parte, o secțiune a populației românești orbită de propaganda naționalistă amplificată după momentul 1918, generată de o minoritate extremistă a intelectualității, care continuă o ‘tradiție’ de antisemitism rău-pornită odată cu apariția primilor evrei în țările românești cu secole în urmă. Cele două universuri par să existe în paralel și prima parte a cărții chiar este construită din fire de acțiune paralele, care se întâlnesc doar ocazional, și asta în momente de conflict. Abia spre mijlocul narațiunii firele se întâlnesc în locul devenit simbol al răului în istoria României și mai ales a evreilor săi – Transnistria. În 1926 însă, fetița evreică cu părul roșcat, pe nume Deborah (de ce oare ‘h’ final? nu se obișnuia la evreii moldoveni), abia se năștea în familia din Câmpulung Moldovenesc a tinichigiului Max Mătăsaru. În celălalt univers, tot în 1926, Aurel Leon, fiu de țăran din Cucuteni, ieșit dintr-o familie cu 12 băieți, intră la liceul unde era profesor de istorie Emilian Diaconescu, un dascăl îmbătat de licorile naționalismului, care nu scapă nicio ocazie de a-și batjocori și discrimina elevii evrei. Un incident petrecut la examenele de bacaulareat din Cernăuți avea să-l aducă în centrul atenției naționaliștilor extremiști și să-i propulseze cariera politică și universitară, devenind în scurt timp expert in problemele Transnistriei.

Leon și Deborah se maturizează în paralel. Leon începe prin furtișaguri din buzunarele colegilor evrei, și continuă prin a asimila otrava antisemită a profesorului Diaconescu, dar și a dobândi o fascinație până la asimilare față de lumea evreiască. Va deveni agent informator sub acoperire în toate regimurile politice care s-au succedat în România din anii ’30 până în anii ’90. Va fi considerat creștin și evreu, îi va servi și-i va trăda pe toți. Deborah în schimb își trăiește copilăria și începutul adolescenței în epoca interbelică, oarecum ferită de conflictele din jur.

‘Până de curând, nu simțise ponoasele de a fi evreică. Se sărutase la ceaiuri, și cu evrei, și cu creștini, sărutul având aceeași etapizare și același gust. Întăritura pe care o simțise la dans în pantalonii creștinilor era soră cu aia iudaică, iar băltuța ei instantanee din chiloți era la fel ca a Zenaidei, prietena ei creștină.

Și atunci? Doar sărbătorile difereau între religii, dar și pe ele buna vecinătate le nivela. Ce mi-e Paștele, ce mi-e Pesahul? Curtea lor era o mică Europă unită, adăpostind lipoveni, ucrainieni și-un cizmar neamț, Herr Kurt Gross. Mica Europa umblă la aceeași toaletă și se ștergea cu aceleași ziare: și cu jidănitul Adevărul, și cu neaoșul Neamul Românesc.’ (pag. 93)

Transnistria va fi școala ei de maturizare – o maturizare rapidă și violentă. Transnistria unde, pentru Deborah …

‘Sexul nu mai era joacă romantică, sport pentru otelirea trupului sau calmant pentru nervi. Sexul însemna supraviețuire. O mișcare nechibzuită din bazin putea atrage culminarea pripită și moartea pasiunii. Iar moartea pasiunii ar fi însemnat și moartea ei.’ (pag. 171)

Capitolul dedicat perioadei 1942-1944 și Transnistriei este un amestec de satiră crudă și de violență cum nu îmi amintesc să fi citit în altă parte. Studiile istorice și memoriile supraviețuitorilor includ multe statistici sau detalii cutremurătoare, dar aici se adaugă forța prozei de ficțiune și personajele bine construite pentru confruntarea cu acest moment de fractură a istoriei. Fără a abandona farsa și sarcasmul, Cătălin Mihuleac ne atrage în vârtejul de cruzime și suferință al situațiilor cu care se confruntă eroii cărții.

‘Copiii dormeau, vegheați de adulții și bătrânii neatinși de frecvențele somnului. Ca într-un film de groază, unde compatibilitatea dintre regizor și spectator se decidea în primul minut de vizionare, în deportare supraviețuirea se decidea în primul kilometru străbătut cu trenul și-n prima noapte petrecută în șoproane. Doar dacă treceai de acești stâlpi de marcaj, puteai emite speranțe.’ (pag. 138)

‘Era cruzimea supremă. Îți răposau sora, bunicii, părinții, celelalte rude și prietenii. Urmai tu, pentru a-i lăsa și pe alții să moară puțin din moartea ta.

Dacă la Belzec, Auschwitz sau Mauthausen execuția se făcea mai brutal dar mai sincer, în Transnistria era de o rară ipocrizie. Nu se numea “condamnare la moarte”, ci “strămutarea populației evreiești”. Nu se foloseau gloanțe, că erau scumpe. Treaba de jos o făceau gândacii foamei, păduchii tifosului și alți preludiatori ai molimelor.

Mai remarcase că-n spațiul vrăjmaș dintre Nistru și Bug nu se murea simplu. Unii crăpau, alții o mierleau, dădeau colțul ori se duceau dracului … Însă cei mai mulți se prăpădeau, ca și când Transnistria ar fi fost un lighean uriaș, iar ei niște pastile care-și dizolvau amară efervescență până la ultima particulă.’  (pag. 190)

Dacă Deborah va ieși din experiența Transnistriei maturizată și conștientă de puterea frumuseții și iscusința în ale sexului, Aurel Leon, trimis ‘sub acoperire’ între evreii deportați, se va apropia de aceștia jucându-și în mod oportunist cărțile între cele două tabere.

‘ … a intrat în Transnistria creștin și a ieșit evreu, fiind ajutat de autoritățile române, care i-au încredințat misiuni secrete și au uitat apoi complet de el. Iar dacă valoarea umană a creștinului Leon n-a sărit vreodată de genunchiul broaștei, calitatea lui de fiu al lui Israel a fost deseori apreciată.’ (pag. 191)

Capitolele următoare descriind destinele eroilor în perioada comunimului și cea de după 1989 par oarecum mai reduse în dramatism. Roata istoriei se întorsese, și este rândul lui Emilian Diaconescu să-și piardă statutul social și să sufere, la bătrânețe, gustul amar al închisorilor comuniste. Sfârșitul secolului aproprie sfârșitul vieții celor doi bărbați, și o reabilitare de prestigii despre a cărei justificare este lăsat cititorul să judece. Leon și Diaconescu au parte de presă bună după 1990, naționalismul revine la modă, este drept cu componenta antisemită atenuată sau camuflată cu grijă. Un conflict final, alegoric și fantastic între cei doi, mentor și ucenic, aliați și denuntatori unul celuilalt, reprezintă un deliciu pe care îl rezervă autorul cititorilor răbdători, și nu voi dezvălui mai mult pentru a nu strica surpriza. Deborah își va urma propria ascensiune, profesională și politică, devenind o protejată a sistemului, nu înainte însă de a furniza servicii speciale dictatorului Gheorghiu-Dej. Portretele sarcastice ale celor doi cruzi dictatori ai istoriei românești a secolului 20 (Antonescu și Dej) reprezintă de altfel un alt punct forte al cărții.

Nu este ușoară abordarea subiectului relațiilor dintre români și minoritatea evreiască în decursul secolului 20, incluzând perioada de oroare a Holocaustului. Cătălin Mihuleac abordează cu aplomb subiectul pe care îl numește undeva în carte ‘uns cu holeră și ciumă românească, timp de cinci decenii cât cinci secole.’  Rezultatul este curajos și original, dar trebuie privit în context. Este vorba despre ficțiune inspirată din realitatea istorică și nu despre un studiu științific. Adevăruri ascunse sub preșurile propagandei și ale falselor istorii oficiale, în speranța că praful uitării definitive se va așterne pe ele, se cer spuse răspicat, și uneori exagerat. Mihuleac dă uneori senzația că exagerează abordând maniheist unele conflicte, sau plasându-și personajele în categorii stereotipe. Dar adevărurile se cer spuse, și includerea lor într-o ficțiune captivantă cum este această carte reprezintă o virtute mai degrabă decât un defect:

‘Avea dreptate Leon când le lua apărarea evreilor în fața istoricului Diaconescu. În România, generau afaceri într-un chip atât de natural, încât, pe nesimțite, ei înșiși au devenit afacere pentru alții. Ridicau fabrici și înființau bănci, doar pentru ca, într-o zi, să le fie confiscate. Iar când se ivea o nouă ocazie, le mai ridicau și le mai înființau odată.’ (pag. 108)

Două aspecte totuși mi-au lipsit din carte. Nu este menționat deloc, nici măcar în treacăt, pogromul de la Iași. Cătălin Mihuleac s-a ocupat pe larg de acest eveniment în romanul ‘America de după pogrom’ care deschide ciclul, dar totuși, pare ciudată omisia totală aici, mai ales că două dintre personajele principale ale cărții – Diaconescu și Leon – se aflau în Iași în preajma izbucnirii războiului.  Lipsește de asemenea cu desăvârșire orice referire la emigrația evreiască spre Israel, care a fost masivă în perioada comunistă, când peste 90% din populația care a supraviețuit Transnistriei și Holocaustului a luat drumul spre patria evreiască renăscută. În fapt, și Deborah și doctorul Nelu Marcovici aparțin unei minorități reduse din minoritate, care a preferat să rămână în România reușind să-și construiască niște cariere profesionale bazate pe nu puține compromisuri. Nu pare plauzibil ca gândurile emigrării să-i fi ocolit. În multe cazuri, citind proză contemporană, am senzația că autorii ar fi putut să renunțe cu ușurință la câteva zeci de pagini de balast. În cazul romanului ‘Deborah’ am avut exact senzația inversă, câteva zeci de pagini în plus, mai ales în capitolele dinspre finalul cărții ar fi dat ocazia abordării unor aspecte uitate sau menționate in grabă și a unei caracterizări mai profunde a evoluției personajelor.

Capitolul final și Epilogul lărgesc perspectiva și introduc un al patrulea personaj cheie, povestitorul, alter ego al autorului, angajat ca ‘gigolo de conversație’ în ultimul an de viață al Deborei, executor al unui testament moral, și receptor al poveștilor niciodată rostite, povești îngropate în sertarele coșmarurilor, așa cum s-a întâmplat și în realitate cu mulți dintre supraviețuitorii Holocaustului. Satira și sarcasmul care nu lipsesc aproape din nicio pagină a cărții sunt aici amplificate de o dimensiune fantastică, poate o indicație a direcțiilor viitoare de evoluție ale prozatorului Cătălin Mihuleac. Fantasticul și adevărul istoric, coșmarul și grotescul merg umăr la umăr în această nouă și deosebită carte a unuia dintre cei mai talentați scriitori români de astăzi.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

„Copiii lui Marcel”, de Ema Stere. O istorie despre transhumanță, fantasmagorii și un crez al comuniunii

Corina Moisei-Dabija

Un clasic al filmelor noir franceze: Le doulos (1962)

Dan Romascanu

Top vânzări Editura Humanitas și Humanitas Fiction la Gaudeamus 2015

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult