Carti Carti de fictiune Recomandat

Istoria iubirii, de Nicole Krauss

”Istoria iubirii”, de Nicole Krauss

Editura Humanitas, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2012
Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian

Incitant titlu, nu? Nu îndeajuns însă pentru a fi ales dintre multele cărţi dintr-o librărie, mai ales pentru o persoană care nu citeşte neapărat romane de dragoste. Cu toate acestea, cartea a fost aleasă, după lecturarea celor scrise pe coperta a IV-a, unde se spunea că nu este o carte de dragoste tipică, ci urmăreşte istoria unei cărţi, de-a lungul unei perioade îndelungate şi cu personaje interesante. Aşadar, acesta a fost criteriul alegerii acestei cărţi, mai cu seamă că nu ştiam niciun amănunt despre autoare (mai târziu, mult mai târziu, pe când scriam aceste rânduri, am aflat că este soţia lui Jonathan Safran Foer, autorul lui Extremely Loud and Incredibly Close).

Pentru ceea ce s-a dorit însă, „Istoria iubirii” este o carte extrem de complicată: personajele se întrepătrund, nu îşi spun numele, au o acţiune şi un câmp de desfăşurare deseori deconcentrantă, astfel încât cititorii care au căutat o altfel de carte (presupus romanţioasă şi simplă) descoperă că este foarte greu de descoperit printre detaliile istorisite de fiecare personaj.

Pentru mine, fiecare personaj a fost suficient de bine construit încât putea să îşi istorisească singur povestea. Alma, cea tânără, are doar paisprezece ani şi încearcă să îşi găsească menirea în această lume. Întrucât tatăl ei a murit pe când ea avea puţini ani, îi poartă o amintire vie şi pare că orice acţiune întreprinsă este pentru căutarea memoriei sale, dar şi pentru alinarea (ce altruistă!) mamei sale, care are nevoie, în mod sigur, de o schimbare, de ceva nou, de un alt bărbat, până la urmă. O atmosferă incitantă, de investigaţie, de mister, de căutări continue, construită de cel mai tânăr dintre personajele principale.

Nicole Krauss

De departe, m-a fascinat personajul Leopold Gursky şi nu ar fi fost greşit din partea autoarei ca el să fi fost naratorul, cel care ar fi hotărât povestea, cel care ne-ar fi dezvăluit, în fiecare moment, gândurile şi acţiunile proprii. Singur, pensionar, departe de „lumea dezlănţuită”, doar cu un prieten aproape, are multe clipe în care îşi aşteaptă moartea, pentru că tot ceea ce şi-a propus se află undeva neîmplinit: „E foarte posibil că o să mor pe closet, cu pantalonii în vine. În fond, petrec atâta timp în locul ăsta, ceea ce mă face să-mi pun o nouă întrebare: cine va fi primul care o să mă vadă mort?”

Personaj profund, aflat la vârsta înţelepciunii, Gursky gândeşte şi iar gândeşte: despre iubirea sa timpurie, despre mizeria în care trăieşte, despre mulţumirile şi nemulţumirile de fiecare zi, despre meseria sa de lăcătuş şi despre oportunităţile ivite. Sau, cel mai important, despre „Istoria iubirii”, fiul său pierdut şi noua sa carte, nimic altceva decât o copie a celei de odinioară.

Are sentimente pe care ni le dezvăluie, într-un stil inconfundabil:

-pierderea propriului fiu: „Era vineri. Mi-am dat seama că nu puteam sta în casă, aşa încât m-am silit să ies în oraş. Aerul avea alt gust. Lumea nu mai era aceeaşi. Te schimbi şi te schimbi întruna. Devii un câine, o pasăre, o plantă care se încovoaie tot timpul spre stânga. Abia acum, când fiul meu dispăruse, mi-am dat seama în ce măsură trăisem pentru el. Mă trezeam dimineaţa pentru că el exista, comandam mâncare pentru că el exista, mi-am scris cartea pentru că el exista ca să o citească…”;

libertatea de care dispune datorită meseriei sale, cea de lăcătuş, deschizător de chei şi lacăte, devenind extrem de uşor de a intra, tentant!, în orice casă, depăşind orice barieră: „Într-o bună zi mi-am dat seama că pot să intru în ce casă am chef. Nu mă mai gândisem la asta până atunci. Eram doar un biet imigrant care cu greu îşi putea depăşi spaima că va fi trimis înapoi de unde-a venit. Trăiam cu teama că oricând puteam face o greşeală. Odată am pierdut trenul de şase ori la rând pentru că nu mă dumiream cum să-mi cumpăr bilet. Altul probabil că s-ar fi suit în vagon şi cu asta, basta. Şi totuşi. Aşa ceva nu stă în firea unui evreu din Polonia care se temea că şi dacă uită să tragă apa la closet ar putea fi deportat. Încercam să trec neobservat. Încuiam şi descuiam, asta-i tot ce făceam. Acolo de unde veneam eu, dacă forţai un lacăt erai considerat un spărgător; dar aici, în America, eram considerat profesionist.”

Coperta editiei americane

-schimbarea în esenţa individului, odată ce este necesară această transformare: „Vreau să notez undeva un anume lucru: am încercat să iert. Şi totuşi. Au existat perioade în viaţa mea, ani întregi, în care am fost stăpânit de furie. Oroarea mă întorsese pe dos. Încercam o oarecare satisfacţie în amărăciune. O cultivam. Urâtul guverna afară, la exterior, şi eu l-am invitat în interiorul meu. Mă încruntam la lume. Şi lumea se încrunta la mine. Eu şi lumea ne priveam cu un dezgust reciproc. Trânteam uşile în nasul oamenilor. Trăgeam câte o băşină oriunde mă nimeream. Acuzam casierele că m-au înşelat cu un penny la rest, în timp ce moneda se găsea în mâna mea. Şi, într-o bună zi, mi-am dat seama că sunt pe cale să devin nemernicul care otrăveşte porumbei. Oamenii traversau pe celălalt trotuar ca să mă evite. Eram un cancer uman. Şi, ca să fiu sincer, nici măcar nu eram cu adevărat furios. Îmi trecuse. De multă vreme îmi lăsasem mânia în urmă. O lepădasem pe o bancă dintr-un parc, apoi mă ridicasem şi plecasem. Şi totuşi. O purtasem atâta vreme în mine, încât nu mai ştiam să fiu altfel. Într-o dimineaţă m-am sculat şi mi-am spus: „Nu-i prea târziu”. Primele zile au fost ciudate. Trebuia să învîţ, în faţa oglinzii, să zâmbesc. Iar zâmbetul se întorcea la mine. Mă simţeam de parcă îmi fusese luată o mare povară de pe inimă. Mă eliberasem şi ceva îmi dăduse şi mie drum liber.”

Spusă din perspectiva mai multor personaje, cartea suferă prin schimbările bruşte de atmosferă, descrise de acestea, chiar dacă ele sunt interesante şi puternice în sine. Ar fi rezultat trei cărţi foarte bune, dacă cele trei personaje principale (Leopold Gursky, Zvi Litvinov şi Alma, cea tânără) ar fi fost lăsate să îşi spună povestea în cărţi diferite sau naratorul şi-ar fi asumat responsabilitatea să scrie la persoana a treia. O carte inegală, la care aveam oarece aşteptări.

În final, vă las cu un citat despre condiţia soţiilor de artişti: Oare nu asta e menirea soţiilor de artişti? Să-şi însoţească soţii la lansarea operelor în lume, a operelor care, fără stăruinţele lor, ar rămâne pierdute în obscuritate.”

Am scris despre această carte şi pe ClubDiverta.ro.

Puteţi cumpăra cartea de pe două librării online: de aici sau de aici.

Articole similare

Interviu Desirée Halaseh: ”Nici un loc în care ajung nu e doar o destinație. Ele devin în scurtă vreme mamă, tată, masă și pat”

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefila (4 – 17 august 2014)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (10 – 16 august 2015)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult