”Istoria comunismului prin bancurile epocii”, de Ben Lewis
Editura Meteor Publishing, București, 2015
Traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu
Au contribuit bancurile comuniste – de fapt, anticomuniste! – la prăbușirea regimurilor totalitare pe care au îndrâznit să le ia peste picior? Cu certitudine, da. Mai greu de cuantificat este cât de mult. Sau de puțin. Căci, oricât de reușite erau aceste bancuri, oricât de bine surprindeau tarele sistemului, nu puteau fi suficiente încât să-l răstoarne…
Regizorul de filme documentare, scriitorul și criticul de artă britanic Ben Lewis – autorul acestei cărți – ne invită să lecturăm nu o culegere de glume, ci povestea complexă a unei moșteniri culturale amuzante, dar care a avut și urmări tragice pentru unii dintre cei ce au inventat, au spus sau doar au ascultat bancuri care ironizau comunismul. Putem face acum haz de necaz citind despre cum au apărut și au evoluat glume care făceau haz de necazurile unui sistem politic aberant. După cum remarcă Lewis, “concentrarea întregii puteri politice și economice în mâinile statului și tentative acestuia de a direcționa activități artistice au însemnat că orice banc care critica viața într-o societate comunistă era de facto despre comunism. Toate acestea au creat umorul înnăscut și inalienabil al comunismului, cea mai de seamă realizare culturală a sa.” Capitalismul nu are nici cea mai mică șansă de a genera un umor atât de rafinat…
Ben Lewis a colindat țările din fostul lagăr comunist, inclusiv România, a discutat cu oameni care au avut tangență, într-un fel sau altul, cu fenomenul bancurilor comuniste, a încercat să le înțeleagă perspectivele foarte diferite asupra relevanței și impactului acestui tip special de umor. Interesantă este și competiția care s-a derulat între umorul oficial și cel subteran. La ruși s-a dorit, în special în perioada interbelică, impunerea unui “umor pozitiv“, care să provoace “râsul vesel“! Scriitorul Panteleimon Romanov a anunțat la Congresul Scriitorilor din 1934 că “râsul învingătorilor, râsul ca exercițiu matinal înviorător, un râs provocat nu de ironizarea eroului, ci de fericirea pentru soarta lui, răsună tot masi tare pe scenele noastre.“
Bancurile au luat la țintă, fără discriminare, toate defectele comunismului sau ale reprezentanților săi de vârf. Iar inventivitatea autorilor anonimi s-a dovedit fără limite…
Astfel, un banc est-german ironizează alegerile cu candidat unic din țările comuniste:
De ce alegerile durează întotdeauna două zile în RDG? Pentru ca toți cetățenii să poată decide singuri dacă vor să voteze sâmbătă sau duminică.
O glumă cehoslovacă sintetizează foarte bine intervenția militară sovietică pentru înăbușirea Primăvarii de la Praga din 1968:
Cum își vizitează rușii prietenii? Cu tancurile.
Lipsa de discernământ și excesul de zel al poliției politice sunt evidențiate de un banc rusesc:
O turmă de oi sosește la frontiera sovietică, dorind să scape de Stalin. Un grănicer le oprește.
– De ce vreți să părăsiți Rusia?
– Din cauza poliției politice, răspund ele. Stalin adat ordin să fie arestați toți elefanții.
– Bine, dar voi nu sunteți elefanți! exclamă grănicerul.
– Ia-ncearcă să spui asta poliției politice! răspund oile.
Penuria de alimente și interminabile cozi pentru procurarea acestora sunt ilustrate excelent de bancul românesc din anii ’80 avându-l ca erou pe Dumitru Prunariu:
Un cosmonaut român pleacă pe Lună și îi lasă mamei lui un bilet pe masa din bucătărie:
– Am plecat pe Lună, mă întorc într-o săptămână.
Când se întoarce, casa este pustie. Pe masă, un bilet de la mama lui:
– Am plecat la coadă la brânză. Nu știu când mă întorc.
Evocând istoria unor bancuri pline de substanță și a celor care au avut de suferit sau de câștigat de pe urma lor, Ben Lewis reușește să provoace nenumărate hohote de râs, dar și să pună în lumină absurditatea tragicomică a unui sistem politic care a avut pretenția ca adevărul să nu poată fi spus nici măcar în glumă.