Carti Memorii jurnale Recomandat

Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate, de Slavomir Rawicz

Intoarcerea-acasa”Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate”, de Slavomir Rawicz

Editura Corint, București, 2012
Traducere de Veronica Halinschi şi Lia Decei

“Era aproximativ ora nouă, într-o zi rece de noiembrie, când am auzit cheia răsucindu-se în broasca de la uşa celulei mele, din închisoarea Lublianka, iar doi gardieni laţi în spate au dat buzna înăuntru.” Acesta este începutul unei relatări şi aventuri care au şocat lumea liberă, stârnind nenumarate controverse şi dezbateri, toate plecând de la întrebarea esenţială: era posibil să evadezi din Gulagul sovietic? Cartea lui Slavomir Rawicz[1] vine să confirme această ipoteză aparent imposibilă. Născut într-o familie mixtă din estul Poloniei interbelice (tatăl polonez, mama rusoaică), trăindu-şi tinereţea la ferma tatălului său (experienţă care-i va fi foarte utilă ulterior, după cum vom vedea) care primise pământ în cadrul eforturilor statului polon interbelic de a coloniza partea orientală a ţării, unde elementul polonez era amestecat cu cel ucrainian, bielorus şi evreiesc, locotenent de cavalerie în armata poloneză, luând parte la scurtul război declanşat de invazia nazistă a Poloniei care a marcat debutul celui de al Doilea Război Mondial, revenit acasă, în partea ocupată de sovietici după terminarea ostilităţilor şi distrugerea Poloniei, a fost arestat la Pinsk la 19 noiembrie 1939 de către organele de securitate sovietice. Care începuseră marea vânătoare a tuturor elementelor duşmănoase, potenţial periculoase la adresa ordinii sovietice.

În aprilie 1940, Rawicz a fost transferat la închisoarea din Harkov şi probabil că tocmai acuzaţiile care i-au fost aduse (foarte dure şi grave) l-au salvat de la o moarte sigură prin împuşcare, căci ceea ce se cunoaşte sub denumirea de masacrul de la Katyn al ofiţerilor polonezi s-a desfăşurat şi în alte locaţii, printre ele fiind şi fosta capitală a RSS Ucrainiene. În închisoarea de la Harkov, a fost torturat pentru că refuza să semneze o declaraţie fantasmagorică, fabricată. NKVD era sigur că Rawicz trebuie să fi fost spion al serviciilor de informaţii militare poloneze: trăia în apropiere de graniţă, era polonez şi, mai ales, vorbea fluent rusa. (Ruşii) „sunt convinşi aproape că nimeni nu ar învăţa limba rusă dacă nu ar vrea să devină spion (…) Acuzaţiile lor se bazau în totalitate pe convingerea că toţi polonezii aparţinând claselor mijlocie şi superioară care locuiau la graniţa cu Uniunea Sovietică erau spioni, oameni care încercau pe ascuns să amâne ziua eliberării sovietice.[2]Prin durere, mizerie şi degradare, ei încercau să transforme un bărbat într-un animal care cerşeşte îndurare.[3]

Slavomir Rawicz
Slavomir Rawicz

Cum nici la Harkov nu i-a putut fi smulsă semnătura sau recunoaşterea, a fost transferat unei instanţe superioare, în celebra Lubianka din Moscova: „Nu exista nici o dovadă reală împotriva mea. Cu excepţia faptului, poate, că eram polonez. Aceasta părea să fie cu adevărat o ofensă gravă la adresa ruşilor.În urma unui proces, a fost condamnat la 25 de ani de Gulag. Interesantă rămâne şi (pseudo-) legalitatea sovietică: nu erai aruncat în Gulag oricum, ci în urma unei mascarade de proces la care organele ţineau foarte mult[4]. Odată sentinţa căpătată, deţinuţii erau transferaţi către imensul sistem concentraţionar. Rawicz a împărţit un vagon de vite cu alţi 60 de deţinuţi, înghesuiţi precum sardelele, iar după o lună şi parcurgerea a 5.000 de kilometri convoiul a ajuns la Irkuţk, lângă lacul Baikal, în Siberia Orientală. Cei 4.000 de oameni au fost daţi jos din tren şi, în plină lună decembrie, puşi să mărşăluiască până la lagărul de destinaţie, situat în apropierea orăşelului Iakuţk. Colana a străbătut pe jos o distanţă uriaşă, de aproximativ 1.600 de kilometri, deţinuţii fiind uneori legaţi cu lanţuri de nişte camioane care încercau cu greu să-şi facă loc prin nămeţi şi viscolul siberian, ceea ce a dus la o firească rată a mortalităţii de 10-15%. La un moment dat, nici măcar camioanele grele ale NKVD nu mai puteau înainta, fiind înlocuite cu săniile ostiakilor, unul din triburile autohtone mongoloide. Un bătrân de această etnie îi spune autorului: „Întotdeauna bărbaţii tineri, puternici şi care detestă robia au încercat să scape.” Cu două ceşti de surogat de cafea caldă şi o bucată de pâine pe zi, coloana sau cea mai mare parte a ei a ajuns într-un final în lagărul 303, situat la 400 kilometri sud de Cercul Polar. Ca în atâtea alte cazuri, în lagăr nu-i aştepta nimic, fiind forţaţi să-şi ridice propriile barăci din lemnul care cădea peste ei. Lagărul nu avea destule barăci, dar avea o mică bibliotecă cu 200 de titluri, bine dotată pentru îndoctrinarea deţinuţilor.

rawicz-the-long-walkCa în toate lagărele sistemului, mâncarea insuficientă, combinată cu un regim de muncă inuman prin intermediul cotelor de producţie, conducea la o slăbire accentuată a organismului şi, în final, la moarte. Rawicz, fiind încă tânăr şi în putere, cu ceva aptitudini pentru munca fizică (ceea ce întotdeauna reprezenta un avantaj în Gulag, oferind o şansă mai mare de supravieţuire, având în vedere proporţia mare de orăşeni-intelectuali cărora efortul fizic le era complet străin), a ajuns să muncească într-un atelier care producea schiuri pentru Armata Roşie. Primind o raţie de pâine mai mare. Până în acest moment, nimic nu era neobişnuit în traseul lui standard în Gulag.

Aventura a pornit din acest punct pentru că Rawicz şi-a pus în gând să evadeze, nu concepea că ar putea trăi 25 de ani în Gulag. Evident, dar el nu avea cum să ştie, nu ar mai fi stat un sfert de secol, dar până în 1954-56 tot ar fi rămas (dacă nu ar fi murit, între timp), adică mai bine de un deceniu şi jumătate. Rawicz a format un grup alcătuit din alţi şase deţinuţi (un american, Mr. Smith care fusese inginer, chemat şi iniţial bine plătit de guvernul sovietic pentru a construi metrul din Moscova, dar apoi arestat şi trimis în Gulag, alţi doi polonezi, un iugoslav, un lituanian şi un leton), decişi să-şi încerce norocul. Se pregătesc subtil pentru aventură, strângând ceva provizii (pâine uscată), dosesc blănuri, fabrică un cuţit şi meşteresc un topor. Problematică rămâne implicarea şi ajutorul tacit pe care-l oferă soţia comandantului de lagăr, dar şi sistemul avea hibele lui la nivel de recrutare/alegerea cadrelor, căci, din ce relateaza autorul, comandantul lagărului, militar de carieră, fusese retrogradat din Ţările Baltice şi trimis în Siberia.

Evadarea a avut loc în aprilie 1941, grupul luând calea sudică şi nu spre peninsula Kamchatksa, aflată mai aproape, dar şi pentru a-i deruta pe urmăritori. Ar fi existat posibilitatea problematică de a ajunge în Japonia, însă litoralul era foarte bine păzit de grănicerii sovietici. Iniţial grupul şi-a propus să ajungă în Tibet. Fiind obişnuiţi cu marşurile sovietice, au adopat un ritm de 50 kilometri pe zi! Au trecut de fluviul Lena (îngheţat), iar pe malul lacului Baikal au dat peste o adolescentă poloneza, Kristina Polanska, de 17 ani, deportată şi care fugise din cooperativa unde era exploatată sclavagist şi care s-a alăturat grupului în tentativa sa temerară de a ajunge la libertate. Dotarea lor tehnica era cvasi-precară şi avea să-şi dovedească limitele în Mongolia, în traversarea deşertului Gobi. În lagăr, nu avusesera cum să-şi procure recipiente pentru depozitarea apei (aveau doar o cană de aluminiu) „Am păşit în arşiţa deşertului Gobi fără apă şi cu foarte puţină mâncare. Niciunul din noi nu ştia ce iad ne aşteapta.” Kristina fiind foarte slăbită şi având o constituţie fizică fragila, a fost prima care a murit de epuizare, în deşertul Gobi fiind urmată de un fost căpitan al trupelor de graniceri poloneze.

„Am încercat să-mi amintesc cât poate rezista un om fără mâncare şi apă. Capul mă durea cumplit din cauza căldurii. Deseori mă cuprindea disperarea şi aveam impresia că eram şase oameni blestemaţi care se târesc spre pieire. În fiecare dimineaţă lipsită de speranţă, mă întrebam: Cine va fi următorul? Eram şase epave aflate în derivă.”[5]

1024px-Gobi_desert_map

Fiind la un pas de moarte, supravieţuitorii au început să stoarcă picăturile de apă dintr-un mâl descoperit, iar pentru a-şi potoli foamea, au prins şi mâncat şerpi, singurele vietăţi din peisaj „Timp de trei-patru zile durerile de stomac şi diareea ne-au chinuit (…) zilele treceau într-un ritm agonizant. Atât corbii cât şi vulturii şi-au făcut din nou apariţia.” Într-un final agonizant, reuşesc să parcurgă deşertul Gobi, ajungând în Tibet, unde au beneficiat din plin de ospitalitatea autohtonilor cărora nu le venea să creadă că au supravieţuit unei asemenea încercări. Însă relieful muntos deosebit de greu accesibil a reprezentat o provocare cel puţin la fel de mare precum traversarea deşertului Gobi. Nu mai sufereau de sete, dar organsimele lor slăbite trebuiau să facă faţă unor trasee de alpinism extrem, greu accesibile şi unor profesionişti în 2014, dar şi rarefierii aerului. Celor cu care intrau în contact le mărturiseau, dacă se puteau înţelege în rusă, că erau pelerini care se îndreptau către oraşul sfânt Llasa. Oraş pe care nici nu l-au zărit, în Tibet hotărându-se să-şi continue călătoria către adevărata libertate, adică spre India britanică. În masivul tibetan avea să-şi găsească sfârşitul un alt camarad de suferinţă, Zacharius Marchinkovas, în vârstă de 28 de ani „care ar fi putut fi un arhitect respectabil în ţara lui natală, Lituania, dacă ruşii nu l-ar fi luat de acolo.[6]

În timpul acestei traversări agonizante, apare în materia cărţii lui Rawicz şi capitolul care i-a atras nenumărate critici ce au migrat către însăşi negarea evadării: descrierea întâlnirii cu doi Yeti, omul zăpezilor. „Aveau umerii căzuţi şi pieptul puternic. Braţele erau lungi şi închieieturile ajungeau la nivelul genunchilor. Culoarea era un fel de brun ruginiu. De la ditanţă le-am fi confundat uşor cu un urs sau cu un urangutan foarte mare. De aproape însa nu erau uşor de descris.” Pentru că cele două creaturi nu se dădeau din locul pe unde grupul dorea sa treaca şi nici nu păreau a fi înfricoşate de prezenţa umana, au preferat un alt traseu de coborare, mult mai dificil care a dus la prăbuşirea într-o prăpastie a altui polonez. După alte opt zile fără mâncare, patru oameni extenuaţi, aflaţi la capătul puterilor, au ajuns în India, în zona Bengalului Oriental. Au fost întâmpinaţi de o patrulă de grăniceri indieni condusă de un locotenent britanic[7] căruia îi venea foarte greu să creadă realitate aventurii lor şi care a purtat dialogul cu Mr. Smith, singurul care vorbeau engleza. Grupul a fost dus la Calcutta, unde Rawicz a căzut grav bolnav. După o lună de îngrijiri, autorul şi-a revenit.

images2

Grupul s-a despărţit, Mr. Smith plecând în America, iar Rawicz re-înrolânduse în Armata Liberă Poloneză, fiind transportat în Iran şi Palestina, stabilindu-se alături de ceilalti polonezi în Marea Britanie, unde în urma conversaţiilor avute cu ziaristul Ronald Downing a publicat cartea The Way Back, apărută în 1956, şi care a cunoscut un real succes în condiţiile războiului rece (tradusă in 25 de limbi), chiar dacă mulţi au contestat veridicitatea ei. Cert este că arhivele sovietice confirmă existenţa unui deţinut polonez cu numele lui, dar care ar fi fost eliberat pentru a se alatura Armatei lui Anders care s-a format în Iran. La fel şi sursele poloneze atesta prezenţa lui Rawicz începând din Iran. Pe de altă parte, o variantă care nu ştiu cât de mult a fost luată în calcul, nimeni nu falsifica arhivele mai mult decât sistemul stalinist. Interesul lui imediat şi clar era să demonstreze că o astfel de evadare era practic imposibilă din motive evidente, lăsând la o parte că însăsi existenţa Gulagului nu era prea confortabilă. După apariţia cărţii, Slavomir Rawicz a avut o viaţă cât se poate de banală (familie cu cinci copii!), muncind în Anglia, ţinând din când în când conferinţe legate de subiectul cărţii sale, murind în 2004. Sylvain Tesson a refăcut traseul evadaţilor, descriindu-l în volumul Axa lupului. Din Siberia până în India pe urmele evadaţilor din gulag[8], apărut în Franţa în 2004, chiar in anul mortii lui Rawicz.

Cea mai pertinentă concluzie la tragica aventură (din opt evadati au ajuns la destinatie doar jumătate) a lui Rawicz îi şi aparţine: „Nici o ideologie nu va reuşi vreodată să pună lacăte imposibil de deschis şi că nici un buldog credincios acelei ideologii nu va fi în stare să împiedice oamenii să plece să-şi recâştige Libertatea, pâinea această a sufletului, la fel de necesară vieţii că şi pâinea sufletului”.

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.


[1] Titlul original este The Long Walk, iar in limba română Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate, Editura Corint, Bucureşti, 2012.

[2] Pag. 16.

[3] Pag. 12.

[4] Matricea comunista facea tot posibilul sa pastreze aparentele unei societati normale cu procese, “Constitutie”, chiar “alegeri” “consultari populare” etc.

[5] Pag. 205.

[6] Pag. 248.

[7] Un capitan englez, Rupert Mayne, a recunoscut mult timp dupa aceea ca a întâlnit şi interogat în 1942, la Calcutta, trei umbre, trei oameni scheletici care afirmau că ar fi evadat din Gulagul sovietic, dar nu le-a reţinut numele.

[8] Editions Robert Laffont, 2004, Editura Polirom, 2014 pentru versiunea in limba romana.

Articole similare

Fotoreportaj din Eire/Republica Irlanda (II)

Codrut

Bobby (2006)

Codrut

Istoria Berlinului, de Cyril Buffet

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult