„Labirint”, de Burhan Sönmez
Editura Pandora M, Colecția Anansi. World Fiction, București, 2021
Traducerea din limba turcă de Adal Hanzade
Un tip se aruncă de pe podul Bosfor. Chiar așa! Însă, contrar oricăror așteptări, se alege doar cu o coastă ruptă și cu pierderea selectivă a memoriei în sensul că, dacă-și amintea generalități – istorie, geografie – nu mai ținea minte nimic despre el: cine era, cum îl chema, ce făcuse până atunci. De ce a încercat să se sinucidă: „Înțeleg că nu trebuie să-mi fie teamă de ceea ce știu, ci de ceea ce nu știu” este una dintre primele sale constatări. Însă un caz ca acesta – să scape cineva cu viață după ce s-a aruncat în apă de la înălțimea unui bloc cu 20 de etaje – a stârnit interesul presei de scandal și astfel prietenii lui au dat de el în spital. Tot restul cărții este dedicat eforturilor sale de a se regăsi cu ajutorul lor.
Află astfel că îl cheamă Boratin și că este (a fost?) un muzician cunoscut, șeful unei formații de blues, iar prietenii lui sunt membrii formației. După ce-și vindecă coasta ruptă este condus de aceștia acasă, dar nici de acolo nu-și amintește nimic. În mod normal un mediu familiar ar fi trebuit să-l ajute să-și reconstituie măcar fragmente din propria personalitate, ceea ce nu se întâmplă printre altele și pentru că apartamentul în care locuia era închiriat și păstra în obiecte și mobilier atmosfera imprimată de un necunoscut. O chitară și câteva discuri despre care presupune că ar fi ale lui: „De azi dimineață mă gândeam că o chitară, și o sticlă de vin, și medicamentele, i-ar fi fost de ajuns unui om ca mine (ce fel de om?) să trăiască.”, nu-i spun nici ele mare lucru.
Nu-i ușor pentru un autor să stăpânească o astfel de șaradă: ce-și amintește eroul și ce nu-și amintește, în așa fel încât să nu sune fals, să nu pară adus din condei în vederea demonstrării unei teze, mai ales când totul pornește de la o premiză neverosimilă. Însă Burhan Sönmez depășește exemplar acest obstacol, personajul său acționează coerent pentru circumstanțele a căror cheie o găsim într-unul dintre motto-urile cărții: „Nu omul descoperă cuvântul, ci cuvâtul vine și îl găsește pe el.” Într-adevăr, căci, având la dispoziție toate cuvintele pe care le știuse și înainte, Boratin învață să le folosească din nou și astfel încearcă să le recompună semnificațiile care-l privesc. Dar, cum spuneam, nu-i ușor căci de-acum, pentru el, totul este compus doar din detalii. Detalii pe care le percepe distinct și care nu se leagă unul cu altul ca să formeze o lume. Simte uneori câte un fior, legat mai ales de sunete – poate vibrația unei corzi sensibile din trecutul lui – dar totul se pierde imediat în beznă:
„Vorbesc cu mine însumi ca într-un cerc. Repet aceeași decizie de când am venit acasă: n-am să mă oblig să mă gândesc la trecut. Așa zic, dar apoi nu pot face nimic altceva decât să mă întreb despre trecut. Este ca și cum ai spune cuiva care se trezește în întuneric să nu privească întunericul. În orice parte s-ar întoarce, e întuneric; dacă închide ochii, tot întuneric e. În depărtare, nici măcar în adâncurile infinitului, nu se întrevede vreo rază de lumină. Oare în locul luminii, sunetul ar putea fi contrariul întunericului? Sunetul acestei case. Sunetul soneriei. Sunetul muzicii.”
După cum se vede, textul însuși e o muzică a gândurilor unde cuvintele, ca într-un blues, se înlănțuie armonic. Sau contrapunctic, nici nu contează, important e că astfel ni se transmite o stare. Poate că autorul nu este și muzician, dar sigur înțelege muzica. Cum altfel ar fi putut să ne facă să vedem puterea întunericului, a disperării? Asta trăiești, până la urmă, când nu știi cine ești!
De ce atunci Labirint? O primă sugestie ni se oferă prin celălalt motto al cărții, un citat din Borges: „N-ai nevoie decât de două oglinzi față în față ca să construiești un labirint.” O sugestie îndeajuns de criptică deoarece, știm, cu oglinzi paralele poți construi multe imagini, infinit de multe, dar nu și un labirint. Decât dacă… Decât dacă ce? Decât dacă, precum Boratin, nu ești în stare să reconstitui imaginea anterioară celei în fața căreia te afli. Și atunci cea care urmează poate căpăta orice conținut, orice înfățișare, orice înțeles, chiar și pe cel al unui labirint în care să te rătăcești:
„Boratin mi-a relatat o poveste frumoasă, spuse Bek. Da? Da. Un tânăr se pierduse într-o pădure. După multe zile a dat peste un bătrân. Și bătrânul se rătăcise de mult timp prin pădure, astfel că i-a sugerat tânărului să caute împreună o cale de ieșire. Nu se poate, i-a răspuns tânărul, nu pot să-mi pierd vremea cu tine, dacă ai fi căutat calea, ai fi găsit-o pînă acum. Dar, îi răspunse bătrânul, am găsit drumurile care nu ies din pădure. Asta era povestea, nu-i așa, Boratin? Boratin privește fără nici o reacție. Bea o gură mare de raki. Când masa se cufundă în liniște, Bek ridică paharul. Haideți, spune el, să bem acum în cinstea poveștii lui Boratin.”
Apoi, eroul nostru încearcă să-și reconstituie viața de până atunci vizitând locurile în care copilărise, o mică localitate de undeva de prin Anatolia. A aflat de la prieteni că acolo are o soră care mai locuiește în vechea casă a familiei. Se temea însă de întâlnirea cu ea, și cu casa, gândindu-se că nu le va recunoaște. Dar ceva trebuia totuși să facă, nu putea rămâne suspendat între două lumi dintre care pe una nu și-o amintea iar pe cealaltă n-o înțelegea. Așa că ia un taxi și se duce la gară:
„Când întunericul nopții s-a lăsat complet, ajungem la gara Haydarpașa. Arunc o privire în jur. Nu se vede nimeni. De ce este atâta liniște, întreb eu, fiindcă suntem în cursul săptămânii? Taximetristul se întoarce și mă privește. Ai venit aici să-ți întâlnești iubita? întreabă el. Nu, răspund, am venit să iau trenul. Cred că ești străin, spune el. De unde ai scos-o? întreb eu. Nu știi că gara s-a închis, că trenurile nu mai circulă pe-aici? Da? întreb eu. Când s-a închis, de ce s-a închis? În urmă cu câțiva ani, acoperișul gării a ars, de-aia au închis-o. Acum trenurile pleacă de la capătul orașului, din Pendik, spune el. Dacă vrei, te duc acolo. Nu, spun eu, cobor aici. Îi mulțumesc și plătesc cursa. Cobor din taxi și-i fac cu mâna de parcă aș petrece un apropiat. Iar el îmi răspunde claxonând.”
Poftim situație! Pare că totul, totul, complotează împotriva lui. Chiar și gara, de parcă n-ar fi avut altceva mai bun de făcut. Chiar și gara! Și totuși rămâne acolo, lângă acea gară din care nu mai pleacă nici un tren, rămâne pentru că gara se află chiar pe malul mării. Ce loc mai bun ca să-și pună în ordine gândurile: „Se aude un tunet dinspre Marea Marmara. Încă i se auzea ecoul când mai vine un tunet. Așa cum vreau să știu toate semnificațiile, aș fi vrut să știu și sensul tunetului. Sensul mării, sensul întunericului, sensul literelor și al notelor. Sensul plecării, sensul rămasului, sensul uitării, sensul amintirii. Atunci aș fi putut să mă apropii de mare fără să-mi fie teamă de ea.”
Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: PandoraM.ro, https://harvardreview.org/content/an-interview-with-burhan-sonmez/)
