Carti Literatura romaneasca

Crâmpeie de viaţă şi de veşnicie: „Aneta”, de Lucian Domşa

„Aneta”, de Lucian Domşa
Editura StudIS, Colecţia Vâj-Vâj, Iaşi, 2020

Veşnicia s-a născut la sat (Lucian Blaga)

Pe când eram doar un copil trăitor într-unul din multele blocuri ale unui oraş aglomerat, curiozitatea m-a îndemnat, printre altele, să fiu un ascultător fidel al unor poveşti minunate. La loc de mare cinste printre acestea se aflau poveştile lui Ion Creangă, iar mai târziu Amintirile sale din copilărie, care au însoţit mintea celui devenit între timp cititor spre o lume tainică, străbătută parcă de la un capăt la altul de clinchetul gingaş al unor râsete aducătoare de viaţă şi frumuseţe.

Rând pe rând, ca nişte asigurări că am ajuns la vârsta la care pot înţelege câte ceva din cele pe care bunicii şi părinţii mei le-au trăit şi citit, romane importante ale literaturii noastre s-au deschis înainte-mi. Iar prin ele s-a împlinit dorinţa de a ajunge mult mai repede la acea lume mai puţin cunoscută, chiar dacă nu a venit încă vremea unei vacanţe mari, atent planificată pentru a fi petrecută într-o casă a bunicilor dintr-un sat moldovenesc, unde timpul părea să se oprească în loc, iar zgomotele să rămână în urmă.

Drumul care duce spre acest tărâm nu a fost unul foarte anevoios, în care a trebuit să schimb maşini sau trenuri, ci a fost presărat cu numeroase cuvinte pline de înţelepciune şi linişte, pe care le-am descoperit călăuzită fiind de Mara lui Ioan Slavici, de Ion al lui Liviu Rebreanu sau de Moromeţii lui Marin Preda. Pe toate acestea am învăţat să le cuprind cu privirea nu doar pentru a trece cu fruntea sus peste acele obstacole din viaţa oricărui elev, ci mai ales pentru a mă putea reîntoarce, chiar şi pentru o clipă, în acea lume pe care o consider a mea, având deplina certitudine că nu sunt străjuită decât de cer şi pământ.

Parcurgând acele pagini, iar mai pe urmă descifrând şi tainele unor muzici puternic impregnate de mistere, legende, şi aleanuri, nu mică mi-a fost bucuria când am descoperit că lumea satului românesc ocupă un loc important şi în arta contemporană, cu precădere în cea a cuvântului. Definitoriu în acest context este şi romanul Aneta, pe care Lucian Domşa l-a scris chiar în aceste vremuri străbătute de norul suferinţei ca pe un elogiu adus vieţii, ca pe o întruchipare a dorinţei de a întări viaţa prin scris, de a îndepărta răul, boala şi infirmitatea prin puterea cuvintelor (p.18).

Lăsându-ne purtaţi pe firul poveştii, acea lume plină de taine, în care viaţa se îngemănează cu moartea, realităţile cu visele prevestitoare şi tristeţile cu bucuriile, se redeschide în faţa noastră, lăsându-ne să înţelegem că, deşi vremurile s-au schimbat, destinul satului nu încetează să se regăsească în cel al omului, adesea prea fragil în faţa luptei cu trecerea timpului.

Lumea satului descris de Lucian Domşa este, la o primă vedere, una rece, puternic impregnată de impactul pe care schimbările de natură socio-politică l-a avut asupra ţării noastre. Astfel, nu este de mirare că vocile diverselor personaje evocate se împreunează într-o veritabilă propagandă a lumii moderne, care asociază traiul mai bun cu munca tinerilor în fabricile şi uzinele din oraşele guvernate de blocuri. La rândul lor, poveştile de iubire înfiripate, odinioară la şezători şi hore, se făuresc acum pe culoarele strâmte ale unei curse înţesate de navetişti, în vreme ce liniştea satului este tulburată adesea de agitaţia războaielor, iar vechile tradiţii se împletesc adesea cu preocupările şi directivele acestei lumi, transformând spaţiul menit veşniciei într-un veritabil condamnat la însingurare şi tăcere:

Aneta e despre satele noastre din ce în ce mai pustii, golite de locuitori, cu casele-n păragină şi curţile năpădite de buruieni, cu uliţele asfaltate şi goale, cu câţiva bătrâni care îşi mai duc traiul atât cât mai pot… (p.19).

În acest univers aflat parcă la graniţa dintre viaţă şi alunecare spre neant, o prezenţă statornică tinde să readucă la lumină acele vremuri în care ziua începea şi se sfârşea cu Dumnezeu, satul întreg fremăta în prag de sărbătoare câmpenească, dar şi în ajunul marilor praznice bisericeşti, moara se transforma într-un loc al poveştilor demult apuse, iar timpul părea că vrea să facă loc acelor vremuri în care „viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru că un alt timp „avea cu oamenii o nesfârşită răbdare” (Marin Preda).

Parcurgând toate istorisirile minuţios relatate, înţelegem că Aneta nu este doar eroina romanului de faţă, care ne priveşte deopotrivă hotărât şi blajin de pe prima copertă, îndemnându-ne să îi aflăm povestea, pentru ca mai apoi să se îndrepte către un con de umbră. Lumea ei este puternic înseninată de amintirile copilăriei, când acele basme citite la umbra nucului falnic şi frumos, reprindeau viaţă în liniştea casei părinteşti, străjuită cu blândeţe de figura tatălui, un Nea Ion care, spre deosebire de acel Ion îndrăgostit nebuneşte de pământurile sale, a ştiut să îşi orânduiască viaţa împletind devotamentul pentru cele dăruite de Dumnezeu spre viaţa pământească şi hrană cu melosul tot atât de ancestral al iubirii de familie. Acesta din urmă va fi cel care, în tinereţe, i-a dat putere să învingă forţele tenebroase ale prizonieratului în război şi lagăr şi, după şapte ani de aparentă moarte printre străini, să se întoarcă pe tărâmul veşniciei, unde va continua povestea dragostei dintre el şi Zamfira, femeia devotată care, sfidând toate vocile tăioase şi privirile iscoditoare ale satului, îl aşteaptă, neîncetând să îşi asculte glasul tainic al inimii:

Astfel au trecut şapte ani de când Zamfira n-a mai avut nici o veste de la Ion al ei.(…) Oamenii din sat au considerat-o pe Zamfira o nebună, chiar şi ea a-nceput să creadă că omul ei e mort şi încetul cu încetul încerca să-şi alunge din cap gândul că el va veni vreodată acasă. A dat nenumărate pomelnice la biserică, îl pomenea des în rugăciunile zilnice, iar înainte să intre în biserică la liturghie, aprindea-ntotdeauna câte o lumănare în plus, pentru tatăl ei şi pentru Ion. Prin sat i s-au auzit poveşti c-ar vrea să plece la o mănăstire, să se călugărească(…).

 

După ce şi-a dat seama că Ion şedea dinaintea ei, în carne şi oase, a scos un ţipăt de mirare, iar lacrimile de recunoştinţă i-au inundat ochii. (…) Zamfira îl privea topită de dragoste şi fericire, nu-i venea să creadă că e Ion al ei, Dumnezeu şi Maica Domnului i-au ascultat rugăciunile, aducându-i omul acasă după atâţia ani de întuneric şi nelinişte (pp.143-144 şi 147-148).

Din rodul acestei mari iubiri de dincolo de vremuri, se vor naşte şapte copii, între care Aneta se impune ca reprezentant de frunte a unui sat din Ardeal şi de pretutindeni, ea moştenind înţelepciunea părinţilor şi, asemenea puţin mai vârstnicului Niculaie Moromete, năzuind să treacă dincolo de barierele unei lumi devenite mult prea ostile şi să ajungă, la rândul ei, purtătoare a făcliei care luminează calea către cunoaştere:

Gata! Aneta nu mai era fata lui ticu. Nu! Aneta era acum stâlp al casei, al familiei! Aneta trebuia să fie o fată fermă, hotărâtă şi dură, la fel ca un bărbat! (…). Ea trebuia să aibă grijă de toţi! (…) Ea era nădejdea familiei acum. Nu mai avea voie să plângă! Deloc, absolut deloc! Trebuia să fie tare, puternică şi să reziste. (…) S-a hotărât! Va termina liceul şi se va duce la facultate, ca să se facă învăţătoare. Sau mai bine profesoară? Să-i înveţe carte pe alţi copii, aşa cum învăţătoarea ei, tovarăşa Luiza, a învăţat-o. Să aibe o casă, un bărbat pe care să-l iubească, s-o poată  îngriji pe maică-sa la bătrâneţe, şi să facă copii, cărora să le povestească despre Nea Ion, bunicul pe care nu l-au cunoscut niciodată, un om mare şi falnic, înalt, bine făcut, întors viu dintr-un război oribil, după şapte ani în care a fost dat dispărut şi mort… (pp.93-94).

Prin toate acestea, deşi mai am de străbătut o jumătate din drumul care duce spre vârsta de 50 de ani, pot spune că Aneta este unul dintre acele romane menite să rămână mereu vii. În paginile lui am întrezărit acele îndemnuri de a ne întoarce privirile minţii către propriile tărâmuri ale copilăriei, acolo unde basmele cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene se transformau, la numai un cuvânt, în istorisiri adevărate, iar bunicii noştri se preschimbau, la rându-le, în super-eroi neînfricaţi, poate nu atât de războinici precum cei pe care îi privim, adesea, în filme, dar cu siguranţă vrednici mesageri ai înţelepciunii.

(Surse imagini: https://elitaromaniei.ro/, https://ziarulunirea.ro/, https://www.facebook.com/ANETA-623046295007203, https://vorbepentrusufletblog.wordpress.com/)

Articole similare

Portretul artistului ca fumător: Războiul Mondial al Fumătorilor, de Marin Mălaicu-Hondrari

Dan Gulea

O vară fără bărbați, de Siri Hustvedt

Jovi Ene

Descinzând din Halima: Nopțile din Mittelstadt, de Marian Ilea

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult