Carti Carti de istorie Recomandat

CIA. O istorie secretă, de Tim Weiner

CIA. O istorie secretă, de Tim Weiner
Editura Litera Internaţional, Colecţia International Bestseller, 2009, Distribuit iniţial în parteneriat cu Săptămâna financiară
Tradusă în română de Raluca Puşdercă, după Legacy of Ashes: The History of the CIA

Dacă v-a plăcut Burn after Reading/ Citeşte şi arde (R. Joel & Ethan Coen, 2008) şi suportaţi ceva mai multă complexitate, s-ar putea să vă placă şi cartea aceasta.

Tim Weiner a câştigat în 1988 premiul Pullitzer pentru investigaţiile privind programele secrete de securitate naţională şi lucrează la The New York Times. A primit în anul lansării cărţii premiul National Book Award la categoria nonficţiune.

Ca să fac povestea lungă scurtă, CIA. O istorie secretă este o carte foarte subiectivă despre cât de proşti şi incompetenţi ar fi de fapt în cea mai mare parte a lor spionii americani de la CIA.

Autorul realizează o carte documentată (peste 50.000 de documente, susţine editura; 98 de pagini din cele aproape 500 pe care le are ediţia în limba română sunt doar cu surse, referinţe şi note de subsol) care se concentrează pe ce au încercat să facă unii de la CIA şi n-a ieşit sau a ieşit foarte, foarte prost; sau când a ieşit, trebuia mai bine să nu facă nimic.

Ca reacţie promptă la această apariţie editorială de succes, CIA a ars cartea pe rug aici şi aici.  Recomandarea mea este să nu-l credeţi pe cuvânt nici pe Tim Weiner, nici pe CIA, ci să citiţi cartea, apoi să citiţi cronicile şi să hotărâţi pentru voi ce credeţi şi cât din ce scrie fiecare, pentru că cel mai probabil adevărul se găseşte undeva la mijloc. Desigur, este foarte dificil să emiţi o părere atunci când există două surse contradictorii (în mare, Weiner vs. CIA), foarte bine documentate şi foarte bine argumentate. Ca să ai contraargumente la argumentele care ţi se aduc în această polemică, trebuie să fi studiat istorie, politică americană, spionaj şi documente militare.

Pentru mulţi cititori români (aviz amatorilor care se dau în vânt după Mihaela Rădulescu sau Paolo Coelho), o asemenea abordare poate fi periculoasă, deoarece polemicile cu argumente bazate pe fapte sună mai pretenţios decât cele bazate pe convingeri proprii şi fragmente din ştiri şi ziare autohtone. Astfel, există, în mare, patru posibile reacţii la această carte:

  • Unii, cu o perspectivă poate paranoică, poate defetistă vor crede că e în cea mai mare parte propagandă şi de fapt CIA-ul este mult mai viclean şi puternic
  • Anumiţi cititori vor lua tot ce scrie în carte drept bun, fie pentru că este covârşitor de documentată, fie pentru că nu au timp să se documenteze, fie pentru că asta vor să creadă, fie pentru că le satisface un complex de superioritate: „bă, ce proşti îs americanii!”
  • Alţii vor lua cartea, vor citi puţin şi se vor plictisi, sau nu vor înţelege, sau vor considera că neuronii le-ar putea lua foc dacă citesc mai departe.
  • În cele din urmă, cititorii cu suficientă putere de analiză critică – cei cărora mă adresez – vor lua unele din faptele prezentate în carte şi le vor compara cu alte surse – inclusiv de la CIA pentru a înţelege mai bine cât anume din carte este real. Sau măcar vor fi conştienţi încă de la prima lectură că nu e „dracul chiar aşa de negru”.
Tim Weiner

Stilul acestei subiectivităţi asupra non-ficţiunii este scrisă cu un real talent jurnalistic, adesea romanţat. Dau doar trei exemple de ceea ce am clasificat ca fiind umor. Sublinierile şi parantezele pătrate îmi aparţin.

În contextul războiului rece, „Estimările formale ale CIA-ului privind puterea militară sovietică nu se bazau pe informaţii, ci pe politică şi bănuieli. Din 1957, CIA-ul îi trimitea lui Eisenhower rapoarte terifiante care susţineau că producţia de rachete balistice intercontinentale cu focoase nucleare sovietice era mult mai rapidă şi mai masivă decât cea a arsenalului american. În 1960, Agenţia a dezvăluit o ameninţare mortală pentru SUA; l-a informat pe preşedinte că până în 1961, sovieticii aveau să deţină 500 de rachete ICBM pregătite de luptă. Comandamentul Strategic Aerian a folosit aceste estimări ca bază pentru un plan secret prin care urma să fie folosite 3000 de focoase nucleare pentru a distruge fiecare oraş şi avanpost militar de la Varşovia până la Beijing. Dar, la vremea aceea, Moscova nu avea 500 de rachete nucleare îndreptate spre SUA. Avea doar patru.”

În contextul războiului din Iugoslavia, 1999, NATO avea de bombardat o ţintă militară în Serbia comandată de Miloşevici, „CIA a fost invitată să aleagă ţintele pentru avioanele de luptă americane. […] Ţinta a fost distrusă. Dar CIA interpretase greşit hărţile. Clădirea nu era un depozit militar al lui Miloşevici. Era ambasada chineză. <<Bombardarea  ambasadei chineze din Belgrad a fost o experienţă extrem de neplăcută pentru mine [‽]>> a spus viceamiralul Thomas R. Wilson, care a devenit director al Agenţiei de Informaţii pentru Apărare în iulie 1999. <<Eu am fost cel care i-a arătat fotografia ambasadei chineze preşedintelui Statelor Unite – printre alte 900 de fotografii [‽ ‽ ‽ ] pe care i le-am înmânat şi am spus: „Vom bombarda locul acesta [‽], pentru că este departamentul iugoslav de achiziţii militare”>>”. (pg. 346 pentru ediţia 2009 în limba română).

“Serviciile militare şi de informaţii ale Statelor Unite încă mai continuau să lupte împotriva armatelor şi naţiunilor – greu de ucis, dar uşor de găsit pe harta lumii. Noul duşman era un singur om – uşor de ucis, dar greu de găsit. Era un bandit care se plimba noaptea prin Afghanistan într-un Land Rover.

Preşedintele Clinton a semnat ordine secrete prin care credea că acordă CIA-ului puterea de a-l ucide pe bin Laden. În chinurile provocate de punerea sa sub acuzare, visa cu ochii deschişi la ninja americani sărind din elicoptere pentru a-l prinde pe saudit. L-a făcut pe Tenet [directorul de atunci al CIA] comandantul unui război împotriva unui singur om.”, chiar dacă din 1998 până în 1999, „CIA ştia locaţia lui bin Laden aproape în fiecare zi – uneori se apropia cu 60 km, alteori cu 6 m (John MacGaffin, ofiţerul numărul doi al serviciului clandestin în primii ani ai lui Clinton). (pp.  345-346 pentru ediţia 2009 în limba română).

De ce recomand cartea?

În primul rând, este un exemplu bun despre un minim de exigenţă referitor la cum ar trebui să arate o muncă jurnalistică ce are pretenţia să relateze fapte. Chiar dacă autorul a distorsionat, a neglijat sau a omis deliberat anumite evenimente şi afirmaţii, cartea oferă o premisă credibilă şi documentată despre cum s-au irosit cine ştie câte zeci de miliarde de dolari pentru obţinerea unor informaţii pe care alte servicii de spionaj le obţineau cu mult mai puţine resurse – cel mai adesea, o mână de oameni mai puţin înnebuniţi de tehnologie şi controlul absolut – după cum şi în recenzia CIA se recunoaşte (qui s’escuse s’accuse): celelalte servicii de spionaj erau mai focusate pe nişte ţinte mai clare.

În al doilea rând, este o dovadă de sănătate a culturii geopolitice şi istorice contemporane. Cartea acoperă o perioadă de mai mult de jumătate de secol din istoria politică şi militară a SUA, adică exact acea perioadă a istoriei care a fost trecută în revistă în câteva pagini în rămăşiţele de manuale istorice studiate în grabă cu gândul la vacanţă de către elevii români. Mai mult, este o dovadă că a cunoaşte istoria contemporană a SUA este a cunoaşte istoria lumii. Documentaristul  australian John Pilger a numărat, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial că SUA a intervenit militar în peste 72 de ţări. Dacă mai citiţi şi cartea lui Oleg Gordievski (fost spion KGB) şi Christopher Andrew, KGB: The Insider Story of Its Foreign operations from Lenin to Gorbaciov veţi avea o perspectivă de ansamplu asupra spectrului Războiului Rece şi, mai ales a ceea ce a lăsat în urmă: o maşinărie de răboi înfometată, în căutarea unui nou duşman, real sau nu. Eventual, ca să vă vină „pofta” pentru istoria spionajului, urmăriţi „The Power of Nightmares” (R. Adam Curtis, 2004).

În al treilea rând, pentru a avea o înţelegere mai bună asupra a cum funcţionează lumea astăzi. Cu toate că povestea cărţii se opreşte cam cu un deceniu în urmă, temeliile au fost puse în secolul trecut. Unul din mesajele cărţii CIA. O istorie secretă. este că, în lipsa unor servicii de spionaj competente, conducătorii unei ţări pot să se îmbolnăvească de paranoia şi să se înarmeze până în dinţi, pentru a face faţă unor ameninţări care pur şi simplu nu există, sau sunt atât de minore încât sunt neglijabile. Michael Moore, în documentarul său mult-apreciat Bowling for Columbine (2002) afirmă că anual mor mai multe persoane de alergie la alune decât în acte de terorism.

Coperta editiei americane

În al patrulea rând, pentru că, dacă nu v-au creat repulsie citatele de mai sus, sunt bune şanse ca această carte să fie un divertisment copios. Aruncaţi numai o privire la subtitlurile capitolelor şi vă veţi convinge. Fiecare pagină este de o ironie înţepătoare la adresa prostiei umane, finanţate de stat, mai mult sau mai puţin din banii contribuabililor. Lăsând la o parte succesele CIA, cartea se concentrează pe mai multele şi mai răsunătoarele ei insuccese, susţinute inclusiv cu ajutorul documentelor confidenţiate desecretizate după jumătate de secol, adică la schimbarea mileniului. Acesta este un umor rafinat, cu care, dacă nu eşti familiarizat, ai şanse să înveţi. Începe cu această carte. CIA susţine că a învăţat din lecţii şi păstrează manuale de instructaj interne. Dar asta nu îi împiedică pe jurnalişti să îi ia peste picior şi să publice o istorie nu atât secretă, cât mai degrabă comică, în antiteză cu prototipul spionului american bun-la-toate. Îmi amintesc cu haz de faptul că, după romanul lui Frederic Forsythe şi ecranizarea acestuia, The Odessa File (R. Ronald Neame, 1974), un reporter a reuşit performanţa de a împiedica neo-naziştii să radă de pe suprafaţa pământului statul Israel.

Acestea fiind spuse, mai adaug că CIA. O istorie secretă de Tim Weiner e o lectură musai pentru un intelectual… sau cineva care aspiră la acest statut. Dar nu ca o concluzie. Ci ca un punct de pornire. Descoperire plăcută!

De acelaşi autor vă recomand şi Enemies: A History of the FBI.

Articole similare

Balcanii. O istorie despre diversitate și armonie, de Andrew Baruch Wachtel

Jovi Ene

Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum

Stefan Al.

Concurs: Câștigă una dintre cele trei cărți ”Frica: Trump la Casa Albă”, de Bob Woodward! (ÎNCHEIAT!)

Jovi Ene

2 comments

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult