Așteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee

”Așteptându-i pe barbari”, de J.M. Coetzee

Editura Humanitas Fiction, Colecție Raftul Denisei, București, 2014
Traducere din engleză de Michaela Niculescu

Mă gândeam că Coetzee nu mă mai poate surprinde cu nimic, dar s-a dovedit că nu e așa, ”Așteptându-i pe barbari” devenind cu fiecare pagină lecturată una dintre cele mai bune cărți citite în 2014. Acest roman publicat inițial în 1980 este o carte plină de magie, o distopie situată într-un Imperiu imaginar, un altfel de Dune din partea unui scriitor care nu este SF-ist, ci mai degrabă un scriitor aplecat asupra realității înconjurătoare, cu prea puține momente fantastice, în opera sa predominând elementele sociale sau politice (mai cu seamă cele din țara natală, Africa de Sud).

Trăirile personajului principal, evenimentele țesute în jurul lui, determină ca romanul să fie citit ca având trei părți principale, nesemnalate ca atare, dar totuși foarte vizibile: prima parte, a puterii, a doua parte, a dragostei, ultima parte, a suferinței. Toate trei foarte puternice, foarte bine scrise și cu mesaje puternice despre existența umanității în general, despre ființa umană aflată în diferite grade ale autorității (sus, la mijloc sau, la final, decăzut din orice drepturi).

Într-un ținut de graniță al Imperiului, un Magistrat organizează toate treburile administrative locale, dar are și propria parte de distracție și de relaxare. De altfel, el nu pare vedea niciodată neajunsurile din jur și se concentrează pe menținerea unei stări perpetue de monotonie și de bogăție, fără de care nu își poate închipui viața de acum înainte. Vorbind despre această stare de fapt, după ce își înșiră toate atribuțiile (nu prea multe), el chiar spune: ”În rest, văd soarele cum răsare sau apune, mănânc, dorm și sunt mulțumit.”

Și ce rău se înșeală, mai ales că, într-o zonă de graniță, odată cu amenințarea barbarilor (a căror existență stă mereu sub semnul întrebării), totul se poate schimba într-o clipă, cu consecințe din cele mai grave. Primul semn al schimbării vremurilor este apariția unei armate care cercetează neregulile din posturile de la graniță, sub conducerea colonelului Joll, un adevărat torționar în uniformă militară:

”Eu stau în camera mea cu fereastra închisă, în căldura înăbușitoare a unei seri fără nici un pic de vânt, încercând să citesc, forțându-mi urechile, uneori ca să aud, alteori ca să nu aud violența de dincolo, cu sunetele ei cu tot. Într-un târziu, la miezul nopții, interogatoriul se termină, nu se mai trântesc ușile, nu se mai aud picioare tropăind, curtea a rămas tăcută în lumina lunii, iar eu sunt liber să mă culc.”

Dincolo de contrele cu armata de la Centru, ale cărei metode nu le înțelege și nu le acceptă, există un moment-cheie care îl pierde cu totul: se apropie de o femeie barbară oarbă, care stătea în mijlocul drumului, pierdută de ai săi și era neajutorată. Nu știm prea bine în cine se transformă în această încercare aparent neutră de a o ajuta să supraviețuiască. Sunt momente în care este ca un tată grijuliu, sunt clipe în care vedem în el doar pe samariteanul care încearcă să protejeze o ființă umane, dar sunt și multe nopți în care el este amantul de vârsta a doua, care își dorește cu nesaț o iubită mai tânără, are fantasme, fetișuri și dorințe erotice neobișnuite.

Chiar dacă în exterior nu se vede mare lucru, este clar că în interior este dărâmat de o anumită formă de suferință, pentru că nu știe care îi este viitorul. Magistratul integru de altădată, cu micile lui imperfecțiuni, devine un om care nu mai este sclavul puterii și al autorității, ci al dragostei și durerii aferente. Este clar că nu poate trăi într-o asemenea alegorie, tocmai pentru că ea vorbește prea puțin sau aproape deloc, nu își poate nici imagina, nici ghici ceea ce ea este și dorește. Așadar, trebuie să facă o călătorie inițiatică, aceasta este soluția găsită și de personaj, și de autor. Prin urmare, a doua parte, cea a dragostei, devine rapid una inițiatică, în căutarea adevărului.

Ei bine, dintr-un orășel de graniță, pe care ni-l putem ușor închipui, Coetzee ne transferă într-o adevărată lume distopică, locuită de oameni barbari sau aflați la limita de jos a sărăciei, printre mlaștini ce pot aduce moartea (nimic supranatural însă) sau într-un deșert bântuit de furtuni de nisip. Acolo, Magistratul se va întâlni cu barbarii, adevărata lume a ei și cea în care aceasta vrea, nespus, să se reîntoarcă. Lăsând-o parcă fără urmă de regret, singura dorință este să revină la viața dulce de altădată, la iubitele lui vremelnice din hotelul din localitate:

”Mergând prin nisip, mă surprind într-o clipă de mirare că am putut iubi pe cineva dintr-un ținut atât de îndepărtat. Tot ce vreau acum e să-mi trăiesc restul zilelor în tihnă, într-o lume pe care o cunosc, să mor în patul meu și să fiu condus pe ultimul drum de prieteni vechi.”

Era momentul însă și de ceva suferință și, imediat cum se întoarce, este arestat și pus într-un soi de claustrare permanentă. Metodele de tortură în cazul lui nu mai sunt violente, așa cum se spunea sau se temea că face unitatea colonelului Joll, ci se inventează o adevărată îndepărtare de societate, o însingurare și în același timp o indiferență vădită față de arestat, toate acestea constituind poate cea mai grea formă de tortură, cea în care nu știi nimic despre ”stăpânii” tăi, nici despre învinuire și mai ales nimic despre viitorul tăi în închisoare. Treptat, chiar și după o evadare, este abandonat pur și simplu ca un individ nenecesar societății, un fel de ciumă a orășelului, de care nimeni nu mai are nevoie și pe care îl batjocoresc toți. Este partea cea mai dură a romanului, pentru că Magistratul nu este bărbat rău, este blând și face rareori lucruri pe care să nu le înțelegem sau pe care să le judecăm greșit. Așadar, avem o totală empatizare a cititorului față de un personaj care, la final, este decăzut total și nu mai știm dacă are posibilitatea de a se ridica din nou. Nici măcar dorința. Îi e doar foame:

”Vreau să devin din nou gras, mai gras ca niciodată. Vreau o burtă care să bolborosească de mulțumire când o cuprind cu palmele, vreau să-mi simt bărbia cum se afundă în perna gâtului și pieptul cum tremură când merg. Nu vreau decât o viață de om satisfăcut. Vreau (deșartă speranță!) să nu-mi mai fie foame niciodată.”

Am încercat să aduc în fața dumneavoastră cât mai puține amănunte ale acțiunii și să vă prezint cât mai multe trăiri ale mele în legătură cu acest roman. Revin la ceea ce vă mărturiseam la început: ”Așteptându-i pe barbari” este un roman aproape perfect a lui J.M. Coetzee, una dintre capodoperele apărute în România în acest an. Căutați-l!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Elefant.ro/Libris.ro.