”20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”, de Aniţa Nandriş-Cudla
Editura Humanitas, ediția a IV-a, București, 2013
Prefață de Gheorghe Nandriș
Cartea scrisă de Aniţa Nandriş-Cudla[1] face parte din acea categorie a mărturiilor esenţiale pentru a înţelege esenţa criminală a regimului comunist. Aproape că nici nu mai este nevoie de vreo condamnare oficială pentru a-ţi da seama rapid că această cale luminoasă era doar un sinistru cimitir.
Născută în Bucovina austriacă, într-o familie de ţărani români prosperi, muncitori, viitori culaci, Aniţa avea să cunoască o lungă odisee în Siberia îngheţată. În postfaţa scrisă de Gheorghe Nandriş, nepotul Aniţei şi fiul lui Florea, unul din fraţii Aniţei, se detaliază ceea ce de altfel şi Aniţa mărturiseşte (acea twist of fate britanic intraductibil). Florea “a intuit din primul minut dimensiunea nenorocirii. A lăsat baltă fără şovăire toată agoniseala vieţii lui, şi-a încărcat în căruţă familia, a luat-o şi pe Aniţa cu copii şi pe bunica şi în fuga cailor s-a îndreptat spre România.” Însă au fost ajunşi din urmă de soţul Aniţei, Chirică, hotărât să-i întoarcă din drum pentru a nu-şi abandona gospodăriile. Aici recunoaştem drama unei familii.
În timp ce Aniţa, soţie tradiţională, ascultându-şi soţul, a cedat rugăminţilor şi chiar lacrimilor lui Chirică, şi s-a întors din drum (se aflau la doar câţiva kilometri de noua linie de demarcaţie provizorie dar până la urmă definitivă), Florea s-a ţinut tare şi pur şi simplu a plecat pe jos în România, răspunzându-le rudelor sale, cu care se certase zdravăn (dar câte astfel de mii de drame nu au avut loc în sfârtecata Românie a anului 1940 dar şi 1944 când Basarabia şi Bucovina de nord au fost iarăşi pierdute!) care-l acuzau că din gospodar va deveni servitor “La ruşi nu sunt gospodari, sunt colhoznici. Şi chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la români decât gospodar la ruşi.”[2]
Această alegere neinspirată avea să distrugă familia Aniţei şi s-o salveze pe cea a fratelui său Florea, căci soţul Aniţei, cel care insistase să rămână în Bucovina sovietică avea să fie şi el deportat, dar separat de familia sa (procedeu standard sovietic, bărbaţii fiind afectaţi muncilor mai grele), murind la nici un an de la ridicarea din 13 iunie 1941, la numai nouă zile de la izbucnirea războiului şi la câteva săptămâni distanţă de la recucerirea Bucovinei de Nord de către Armata Română. Această suita de paradoxuri nu avea totuşi să frângă voinţa de supravieţuire a acestei mame.
Doar din anonimul sat Mahala, de lângă Cernăuţi, care în 1939 avea o populaţie de aproximativ 6.000 de locuitori, au fost deportaţi 1776 de suflete (o cifră foarte asemănătoare cu anul desprinderii Bucovinei de Moldova medievală-1774), iar publicarea unei liste parţiale cu 580 de nume ale celor deportaţi în 1941 (marea majoritate murind, fără îndoială, în Siberia), toţi agricultori, dar şi a deportaţilor politici (foşti primari, funcţionari de primărie) alte 21 de nume, atestă purificarea etnică pe care a întreprins-o sistemul stalinist atât în Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa cât şi în Basarabia. Doar bilanţul celor 12 luni de ocupaţie din 1940-41 fiind de mii de morţi (marca NKVD) şi 41 de mii de români deportaţi, doar din Bucovina. Aceste date au putut fi întocmite pentru că s-a comparat situaţia din iunie 1940 şi cea din iunie 1941, ceea ce s-a întâmplat după 1944 fiind deocamdată greu de precizat. Aceasta explică clar de ce în Bucovina de Nord abia dacă 20% din populaţie se mai declară de origine română. Şi acest procent este unul miraculos!
„Am avut noroc cu băieţii şi-au dat mare stăruinţă, s-au luptat şi ni-am salvat viaţa, căci din câtă lume au dus acolo în vara anului 1942, până în primăvara anului 1943, nu au rămas poate nici a treia parte, toţi au murit de foame şi de năcaz. Toate amănuntele nu mai poţi să le scrii”[3] Cei care s-au salvat din iadul îngheţat nord-siberian au dat dovadă nu numai de o credinţă fără margini ( suntem siguri că şi cei care au sucombat puteau să o aibă însă nu au supravieţuit ca să o ateste), dar şi de o imensă putere de improvizaţie, o calitate pe care ţăranii în general o au, fiind mult mai aproape de lumea material-terestră decât, să zicem, intelectualii sau chiar muncitorii care fiind urbanizaţi nu mai au contact direct cu natură. Tocmai această natură neprielnică, de-a dreptul duşmănoasă a permis familiei Aniţei să supravieţuiască, vânând (orice), pescuind sau culegând fructe de tundră, singura posibilitate de a alunga scorbutul,[4] o boală mortală, necunoscută societăţilor normale (însă era Uniunea Sovietică altceva decât un sistem inuman, îndreptat, în esenţă, împotriva omului?).
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, mortalitatea Gulagului a fost uriaşă. În 1942 au murit 356.560 de deţinuţi politici (unu din patru), în 1943 un număr de 267.826 (unul din cinci).[5] Şi trebuie să ţinem cont că şi aceste statistici sunt mincinoase căci se referă doar la deţinuţii politici şi îi eludează pe deportaţi, cum a fost cazul cu zecile de mii de bucovineni şi basarabeni, un modest procent din cele şase milioane de exilaţi speciali, cum erau numiţi, strămutaţi în “aşezări speciale”in cele mai nefavorabile locuri din întinsa Uniune Sovietica. Din lectura mărturiei Aniţei Nandriş-Cudla se pot decela destul de clar întreg mecanismul şi scopurile urmărite de autorităţile staliniste prin aruncarea unor milioane de oameni în Nordul Îngheţat, pe lângă fluviile Omsk, Obi, Enisei etc. Apare evident faptul că regimul dorea să populeze spaţii inospitaliere, dar care erau pline de resurse preţioase (aur, cărbune, lemn şi chiar peşte) şi care nu prea puteau fi exploatate altfel, salariile mari oferite muncitorilor liberi pentru a-i atrage în zonă diminuând profitabilitatea întreprinderii. Aceasta nu înseamnă că sistemului avea puterea organizatorică sau dorinţa de a avea grijă de sutele de mii de oameni aruncaţi în iadul îngheţat. Nu prea-i păsa dacă şi câţi deportaţi supravieţuiau pentru că rezervorul uman părea a fi aparent inepuizabil.
O mare constantă a tuturor experienţelor atât din Gulagul propriu-zis, cât şi a deportaţilor/ exilaţilor speciali a fost înfruntarea foamei. Una cruntă, continuă. Nici mărturia Aniţei nu face excepţie astfel încât aproape la fiecare pagină regăsim aceeaşi obsesie: cum să potoleşti foamea şi, mai ales, cum să potoleşti foamea copiilor, un sentiment care torturează sufletul matern. “Dacă lucrai bine şi împlineai norma îţi mai adăugau o sută de grame de pâne. Căuta fiecare să lucreze cât mai bine pentru suta ceia de grame. La zece zile îţi da taloane, adică îţi da dreptul să poţi cumpăra un chilogram de pâne, câte o sută de grame la fiecare zi. Când primiam chilogramul cel de pâne, îmi păria că e o zi de sărbătoare mare, căci putia să mănânce copiii o bucăţică de pâne mai mărişoară. Mi se rupia inima când venia timpul de mâncare. Împărţiam fărămătura ceia de pâne, a mea şiapte sute de grame şi a celor doi copii câte trei sute. Un chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi, dimineaţa, la amiazăzi şi pe seara, aşa că ni să vină cam patru sute de grame de pâne, la trei suflete la o mâncare. Îşi poate închipui orişicine cum era mâncaria aceia. Le dam câte o fărămătură de pâne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau, mama, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic. Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stam puţin să nu mă mai cunoască ei că am plâns şi veniam înapoi la ei şi ne mângâiam unu pe altu, lasă că poate mâne mai găsim ceva şi îţi mânca oliacă mai mult”[6] Probabil că acest pasaj ar merită să-l avem mereu în minte, eventual să-l decupăm şi sa-l avem la noi în portofele şi genţi de damă, iar atunci când viaţa actuala ni se pare prea complicată şi grea, să-l recitim, el fiind un bun medicament împotriva disperării.
Până şi în Nordul Îngheţat, la -40 de grade, într-o lume dominată de deportaţi, sistemul delaţiunii staliniste rodea solidaritatea năpăstuiţilor “Aşa a fost de strict prin anii 1943-44, până în 1945, cât a fost timp de război şi cât a fost stăpâniria lui Stalin. Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvânt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mânca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit despre mizeria în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovediască că-i adevărat ceia ce a fost pârât sau nu. Lumia era aşia de plină de frică, că se temia şi de umbra ei.”[7]
Un bun prieten mi-a spus înainte de a începe lectura cărţii Aniţei Nandriş-Cudla că voi regăsi un Soljeniţîn român, însă comparând detenţiile celor doi consider că soarta acestei mame cu trei copii a fost încă şi mai grea tocmai pentru că era mamă. Soljenţîn nu trebuia să se îngrijească decât de el, în timp ce agonia unei mama lipsită de puterea de a avea grijă de copii ei este mult mai mare.
Victoria Aniţei şi a copiilor ei asupra sistemului sovietic a fost totală şi bine-meritată, prin re-dobândirea casei, în care a intrat la exact două decenii de când fusese deportată, la 13 iunie 1961. Experienţa Aniţei arată clar că moartea lui Stalin în martie 1953 şi ascensiunea lui Nikita Hruşciov nu a însemnat automat şi desfiinţarea Gulagului, esenţa regimului criminal sovietic şi eliberarea sclavilor, acest proces fiind unul încet, prin “reabilitarea” individuală, sistemului fiindu-i frică de undele de şoc pe care le-ar fi provocat milioanele de oameni eliberaţi şi care, de cele mai multe ori, nici nu aveau unde să se întoarcă, întregul lor patrimoniu fiind confiscat de către autorităţi. Acelaşi sentiment l-a încercat şi Aniţa “Mă gândiam, Doamne, oare ce am greşit eu înaintia lui Dumnezeu de nu am voie să trăiesc pe pământu ista, să respir aieru ista aşa plăcut”[8]
Aceasta victorie, redobândirea casei din care fusese evacuată în miez de noapte, a fost completată şi de redactarea acestei mărturii extraordinare.Manuscrisul a fost încredinţat nepotului său, Gheorghe Nandriş, care a reuşit să-l strecoare din URSS în RSR, un act de mare curaj. In anul 1986 s-a stins din viaţă şi Aniţa Nandriş-Cudla la o vârstă destul de înaintată (născută în 1904 în Bucovina austro-ungară – a schimbat, fără să vrea trei ţări de-a lungul vieţii sale), însă nu suficient de înaintată pentru a nu fi fost destul de aproape de a-şi vedea manuscrisul publicat în 1991.
Nu sunt de acord cu afirmaţia Monicăi Lovinescu precum că „după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebuie să dispară„. Poate orice complex de inferioritate pe care l-a avut aceasta fabuloasă ţărancă bucovineancă faţa de intelectualitatea cultă, dar care a avut inspiraţia s-o şteargă la timp din Bucovina şi Basarabia, căci atât timp cât cartea Aniţei nu se studiază în liceele româneşti (lectură obligatorie), fie la orele de istorie sau la cele de limba şi literatura română, nu avem dreptul să ne apropriem această experienţă zguduitoare şi plină de demnitate doar pentru că avem în comun limba. Experienţa Aniţei trebuie interiorizată, asumată, cunoscută înainte, pentru ca orice complex de inferioritate să dispară.
Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Humanitas sau de la librăriile online, de aici sau de aici.
[1] 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă Editura Humanitas, 1991, 2013 Ediţie, prefaţă si postfaţă de Gheorghe Nandriş
[2] Pag.192- evident, la români nu a ajuns servitor.
[3] Pag.112.
[4] Boală acută sau cronică cauzată de o carenţă în vitamina C de origine alimentară. Se întâlneşte la toate persoanele cu o alimentaţie săracă în legume si fructe proaspete. Această boală se traduce prin hemoragii, tulburări ale osificării, alterări ale gingiilor, tendinţa de a obosi repede şi o mai mică rezistenţă la infecţii. Conform Larousse- Dicţionar de medicină.
[5] Conform Anne Applebaum Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, 2011.
[6] Pag.119.
[7] Pag.118.
[8] Pag.177.
1 comment