Dial M for Murder (1954) – Cu C de la Crima
Regia: Alfred Hitchcock
Distributia: Ray Milland, Grace Kelly, Robert Cummings, John Williams
In acelasi an cu Rear Window, Alfred Hitchcock mai realizeaza acest film impresionant, total pe gustul si stilul lui, Dial M for Murder. Un film in care se incearca un nou pas spre crima perfecta, astfel cum este regizata de sot pentru sotia care ii era infidela. Nu scapa (aproape) niciun amanunt, niciun fir nu este lasat la voia intamplarii, da dovada de o inteligenta sclipitoare in construirea unei crime si a unor alibiuri fara putinta de tagaduit, a unei conversatii pe care o intoarce intotdeauna in favoarea sa, astfel incat nimeni si nimic nu pare sa il banuie de vreo ilegalitate. Un singur, dar major lucru ii scapa: omuciderea nu reuseste.
Tony Wendice afla devreme despre aventura sotiei sale, frumoasa Margot (interpretata de Grace Kelly), cu Mark Halliday si nu poate suporta aceasta transformare a povestii lor de dragoste, mai ales dupa ce el a cedat si a renuntat la pasiunea vietii lui, tenisul. De aceea, cea mai sigura metoda pe care o simte indreptatita de a-i asigura linistea, dar si razbunarea, este uciderea sotiei sale. Si nu doreste ca aceasta culpa sa ii fie atribuita, ci organizeaza foarte meticulos o crima cauzata de o talharie, un hot inflitrat in apartament surprins asupra faptului sa o ucida pe Margot si sa plece atunci fara sa lase urme si, in cele din urma, nimeni sa nu fie tras la raspundere, iar el sa se simta razbunat pentru adulter.
Crima nu reuseste sau, mai bine spus, este ucis ucigasul, iar Margot supravietuieste. Tony trebuie sa schimbe tot registrul, trebuie sa inlature anumite probe pentru a arunca altele in lupta cercetatorilor de a gasi vinovatul. Aceasta rasturnare de situatie il aduce in fata unor noi incercari inteligente de a-si oferi siesi alibiurile necesare, dar jocul intamplarilor ii aduce suprema absolvire: presupusul criminal este chiar sotia sa, care este arestata si condamnata la moarte. Tertipurile i-au reusit si se simte usurat inaintea ultimelor momente: Mark Halliday si calculatul inspector de politie mai au lucruri de lamurit, care pot schimba situatia de ansamblu.
Un film care nu se abate de la directia filmelor lui Alfred Hitchcock, pline de mister si de actiune, un joc al inteligentei personajelor, cu precadere a lui Tony Wendice, care isi regizeaza propria razbunare, fara sa aduca aproape nicio clipa impresia ca el ar fi vinovatul de crima petrecuta in propria casa. De altfel, Ray Milland este si actorul care da stralucire acestui film: un actor pragmatic si putin expresiv, ultima afirmatie nefiind de altfel un defect, ci o calitate adusa cu mult talent unui rol de om inteligent, creativ, rapid in cuget si in luarea de decizii. Grace Kelly joaca rolul victimei, apare destul de rar, desi fiinta ei este cea care starneste pasiunile si cea care determina prin propriile actiuni uciderea unui om.
4 comments
Eu nu sunt de acord cu filmele care „explica” o crima. Din asemenea filme se inspira criminalii reali (sigur ca si regizorul scenaristul sunt inspirati din fapte reale). Chiar daca actorii sunt de elita nu apreciez filmul. Cred ca am vazut multe filme ale lui Hitchcock (prin anii 60), dar nu cred ca ele au ceva educativ.
Cu stima,
Cristian F.
Hitchcock a fost un mare regizor. Numele lui pe afis atragea mai mult publicul decat actorii care jucau in film, ceea ce nu e prea des intalnit. A fost „maestrul suspansului”, dar asta nu trebuie sa-i diminueze talentul: a lucrat la inceput si impreuna cu Murnau si a avut un cuvant greu de spus in istoria cinematografiei. Si a facut si comedie, Mr. & Mrs. Smith, si comedie neagra, „The Trouble With Harry” si nici in cele mai intunecate filme ale sale nu i-a lipsit simtul umorului.
Intr-adevar, mare regizor, mare film. Te felicit, Jovi, ca ai poposit si asupra lui Dial M for Murder. Si ai poposit foarte bine 🙂
Nici nu mai stiu ce sa mai zic, dupa ce am citit atatea texte bune! Foarte buna alegerea, Jovi, si bine scris, ca de obicei!
In ce priveste partea educativa… :))) cred ca ar trebui sa nu mai vedem cam 90% din filme, pentru ca nu sunt educative deloc! 😉