Editorial Recomandat

Uniunea Sovietică sub Brejnev. Două mărturii (I)

Nina şi Jean Kehayan erau în anii 1970 doi tineri îndrăgostiţi atât între ei cât şi de măreţia Uniunii Sovietice. Jean Kehayan este de origine armeană, născut şi crescut la Marsilia, iar Nina Kehayan, soţia lui, având origini evreieşti, părinţii săi venind din Polonia si Basarabia, amândoi crescând într-un mediu profund comunist, cu părinţi simpatizanţi activi ai Cauzei proletariatului. De altfel Ninei părinţii i-au inoculat imaginea unei Uniuni Sovietice ideale, prefecte. Unul ziarist, celălalt translator de limbă rusă.

Povestea lor de dragoste avea să înceapă chiar după una din vizitele organizate de Inturist pentru tovarăşii francezi, Jean fiind în grupul care o avea drept translator chiar pe Nina. O astfel de poveste de dragoste în care se amestecă atracţia fizică şi cea ideologică a dus la scrierea unei cărţi[1] care  a făcut valuri în epocă, în care cei doi descriu impresiile avute după doi ani petrecuţi de tânăra pereche cu doi copii mici în Uniunea Sovietică. După aproape o jumătate de secol de miraj al utopiei, ai putea avea impresia că măcar în anii 70 mitul şi lengenda sovietică nu mai aveau cum să reziste oricărei analize lucide însa procesul de îndrăgostire nu ţine seama de astfel de detalii psihologice. Dacă este să cazi în plasa dragostei, pur şi simplu laşi la o parte argumentele şi faci tot posibilul să iubeşti.

Cum au făcut-o şi cei doi care, încă din prefaţa volumului, recunosc că în anii 70 le era imposibil să nu se refere constant la URSS „dacă nu ca model de imitat în toate privinţele, atunci măcar ca ghid, inspirator privilegiat şi, oricum, un exemplu de venerat pentru rolul său în istorie”[2] Devenind membri ai P.C.F., şi-au dorit din tot sufletul să trăiască în Uniunea Sovietică, pentru aceasta folosindu-se de relaţiile speciale între P.C.F. şi tovarăşii sovietici, obţinând un contract de doi ani pentru a lucra în aparatul propagandistic de pe lângă Agenţia de Presă Novosti. Famila Kehayan a trăit la Moscova între septembrie 1972-septembrie 1974, o experienţă care le-a schimbat complet atât viaţa cât şi modul de a percepe ideologia comunistă şi construcţia socialistă. De altfel, unul din responsabilii comuniştilor francezi era sceptic în legătură cu plecarea lor la Moscova, sfătuindu-i să se gândească bine căci, de obicei, 90% din camarazii francezi care aveau de-a face cu raiul sovietic „erau definitiv pierduţi pentru Partid.” În prefaţa cărţii, cei doi condamnă atmosfera grea, totalitară care există în P.C.F. nu în anii stalinismului din perioada 1930-50 ci în anii `70, care i-a şi împiedicat să-şi exprime părerile antisovietice timp de patru ani de zile, timp în care au cugetat dacă este cazul să se scrie despre acest subiect atât de delicat, riscând să aducă atingeri Cauzei. „Ataşamentul nostru filial, aproape de îndrăgostiţi faţă de URSS ne-a obligat să ne acoperim faţa şi să negăm evidenţa în numele intereselor superioare de partid, raţiunii de stat. Nimic nu trebuia să stea în calea avansului mişcării muncitoreşti internaţionale.”[3]

Dacă lucrarea lui Ante Ciliga este o radiografie a Uniunii Sovieticie din timpul lui Stalin, cartea soţilor Kehayan este o radiografie la fel de pătrunzătoare a Uniunii Sovietice din timpul lui Leonid Brejnev (secretar general al PCUS între 1964-1982). „Dintre cele trei generații de comuniști descrise de Karel Bartosek (“răzbunătorii”, “profitorii” și “răsturnătorii”), el reprezintă arhetipul celei de-a “doua generații, cea care nu mai are nevoie să-i omoare pe toți foștii dușmani de clasă sau să dinamiteze toate bisericile, cea care se instalează în confortul situației de nomenclaturist  încercând să încremenească astfel regimul, cea ai cărei copii și succesori, sătui de lozinci vane și de controale paranoice, se vor întoarce cu poftă la forme de capitalism și de naționalism puțin interesate de bunăstarea și de drepturile popoarelor”.[4]

În întreaga carte se decelează prăpastia între imaginea ideală pe care o aveau cei doi despre U.R.S.S. înainte de a trăi la Moscova şi adevărul despre Uniunea Sovietică brejnevistă. „Timp de şapte sute de zile am căutat cu disperare acea societate care, în familie şi la Partid, se spunea, era în serviciul Omului.”[5] Cei doi încearcă să explice şi să îşi dea seama ce nu merge în URSS. „Este adevărat că în aceşti ultimi treizeci de ani de socialism poliţienesc şi de organizare socială monolitică au reuşit să extirpe în totalitate acestui popor de 250 de milioane de oameni conceptul de opinie publică, de luptă şi de putere a individului de a influenţa mersul lumii. Triumful economiei de stat a anihilat şi distrus sentimentul de revoltă.”[6] În prologul cărţii, cei doi condamnă cupola de sticlă  sub care vizitează Moscova francezii simpatizaţi ai Sovietelor chiar şi la mijlocul anilor 1970 „Turiştii sentimentali, iubind cu sinceritate ţara sovietelor, îşi vor şterge o mică lacrimă atunci când interpretul-ghid le citeşte inscripţia monumentală de pe un pilon care proclamă : comunismul este puterea sovietelor plus electrificare în toată ţara” reluând butada leninistă. De fapt„URSS nu este imaginea pioasă care ne-a fost arătată atâţi de mulţi ani şi nimic nu-i permite să respingă cu atât cinism şi morgă drepturile fundamentale ale fiinţei umane.”

În subsidiarul textului soţilor Kehayan se ridică întrebarea foarte pertinentă pentru sfârşitul anilor 70, la mai bine de două decenii de la moartea lui Stalin: racilele Uniunii Sovietice ţineau direct de personalitatea sângerosului dictator sau erau inerente, încastrate, inserate în fibra regimului încă de la bun început, neputând fi corectate, vindecate, reparate? Până la urmă s-a dovedit că regimul comunist era atins de un cancer de sistem (osos?), orice măsură de îndreptare fiind sortită eşecului (vezi Gorbaciov şi strădaniile lui tardive). Familia Kehayan a avut şansa de a trăi într-unul din blocurile comuniste din apropierea centrului Moscovei şi nu într-unul din ghetourile diplomatice care le-ar fi distorsionat perceperea realităţii de zi cu zi. Erau conştienţi de puterea sovietică şi de cât de necruţătoare continuă să fie: „Străinul nu riscă să ajungă în Gulag dar riscă să nu mai poată reveni niciodată în URSS”.

Prietenii pe care şi i-au făcut din rândul cetăţenilor obişnuiţi ai Uniunii Sovietice i-au rugat să spună în Occident adevărul despre viaţa lor, fapt identic cu ce-i cereau detinuţii din Siberia lui Ante Ciliga în anii 1930! Ceea ce vine să demonstreze că sovieticii obişnuiţi erau profund nemulţumiţi de odele închinate puterii opresive sovietice de către tovarăşii occidentali înregimentaţi[7] Familia nu s-a rezumat doar la Moscova ci a călătorit în interiorul graniţelor sovietice, trecând prin Leningrad, prin Smolensk, moment care-l inspiră pe Jean Kehayan să scrie „Curios sentiment care amestecă bucuria de a fi în URSS, ţara care onorează toţi revoluţionarii din lumea întreagă, liber să te plimbi prin parcuri, magazine şi, în acelaşi timp, să te scalzi în terna mediocritate, în lipsa de fantezie, culoare şi viaţă.” Comparaţia dintre Leningrad şi Moscova este favorabilă fostei capitale ţariste şi pentru că la Moscova se deversau zilnic hoarde de provinciali veniţi să se aprovizioneze cu produse care nu se găseau în restul ţării. Jean Kehayan, ai cărui părinţi scăpaseră de masacrul turcesc din 1915 şi-a vizitat şi rudele îndepărtate care locuiau în Armenia Sovietică, un bun prilej pentru a descrie particularităţile unionale pe care stăpânirea sovietică nu a putut să le elimine în totalitate. Armenii, autorii celebrei staţii antisovietice Radio Erevan,[8]erau diferiţi de georgieni, uniţi doar de ura faţă de ruşi asupritori!

(va urma)


[1]“Rue du Proletariat rouge. Deux communistes français en URSS” Editions du Seuil, 1978

[2] Op. cit., pag. 9

[3] Op. cit., pag.11

[5] Pag.25

[6] Pag. 15

[7]De altfel, există destui intelectuali de această factură, care s-ar înregimenta oricând şi s-ar pune în slujba oricui din interes, pur şi simplu, o vedem şi în România zilelor noastre.

[8] Celebră fiind întrebarea: Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea!

Articole similare

Lansare ”Fascinaţie” de Ann Patchett la Librăria Humanitas Kretzulescu

Andreea Andrusca

Hiroshima, de John Hersey

Jovi Ene

E-books şi influenţa lor pe piaţă

Jovi Ene

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult