Top 4 cărți pline de umor

“Simţul umorului este capacitatea unui om de a se detaşa de sine insuşi” (Lenny Ravich)

Prin urmare, iata ca va impartasesc cateva dintre lecturile mele, salvatoare prin ras!

1. ”Terapia prin râs. Un lucru amuzant întâmplat pe calea spre iluminare”, de Lenny Ravich

Editura Herald, București, 2003
Carte editată în colaborare cu Societatea de Gestalt Terapie din România

Cine este L.R.? In prezent Presedinte al Institutului Gestalt Terapie din tel Aviv. Cartea in cauza a fost vanduta in 50.000 ex. in primul an de aparitie – si a castigat in 2001 The Israeli Book Award’s Platinum Plaque.

Expert in problemele rasului si al umorului, L.R.facilitează ateliere şi prezentări în Israel şi în întreaga lume pe teme privind posibilitatea de a putea sa injectam mai mult umor si fericire in viata si in munca noastra.

„Sunt un antrenor de umor – spune Ravich, prin  cursuri şi seminarii, deoarece cred că un stil comic de comunicare poate fi cultivat şi învăţat. Acesta poate fi un mod de viaţă ales. Am urmarit si invatat, în propria mea viaţă, ca umorul şi râsetele sunt ingredientele necesare în creşterea unei familii, in dezvoltarea unei afaceri, sunt comandamente care conduc spre bine  oameni”

Nascut in 1936,  Hartford Connecticut, L.R. traieste de multi ani in Israel.

Date despre autor si activitatea lui nu va furnizez aici, este suficient sa accesati site-ul sau.

Va sfatuiesc sa va faceti timp pentru a-l citi si veti vedea ca fiecare pagina va actiona precum o pastila binefacatoare asupra psihicului, indulcind sau indepartand angoasele, refularile, nemultumirile, neimpacarile, renuntarile, ranchiunele, invidiile, nesperantele, neputintele, rafuielile, offfff – si multe altele dintre simtirile si sentimentele si atitudinile negative, invatandu-ne cum sa ne transformam in niste persoane optimist-realiste, capabile sa-si traiasca frumos viata asa cum ne este data, spunandu-ne precum autorul in final:

“Imi place sa ma privesc in oglinda pentru o vreme, ocazional si sa ma indragostesc iar si iar. In timp ce fac asta ma gandesc: <Sunt perfect. Totul este perfect pentru mine acum. Am tot ce mi-am putut dori. Tot ceea ce-am visat s-a indeplinit. Si tot ceea ce am ales sa visez pentru viitorul meu se va indeplini. Iti multumesc, Doamne> ».

Umorul si autoironia spre care ne indruma Ravich se bazeaza pe o vasta experienta de viata, pe o fina cunoastere psihologica a umanitatii, dar – fara doar si poate, isi trage seva si din filonul puternic al umorului iudaic. Lenny Ravich ne spune: “Abilitatea de a te juca cu suferinta, asa cum am deprins-o de la mama mea, am descoperit-o atunci cand am inceput sa-i citesc pe Shalom Alehem, Isaac Bashevis Singer si Woody Allen. Spre sfarsitul povestilor lor, eram prins in dilema de a nu sti niciodata daca sa plang sau sa rad. Am realizat ca abilitatea de a te juca cu suferinta constituia stilul evreilor de a supravietui.” Si iata un sfat extraordinar in acest sens: “Nu lua viata prea in serios. Oricum nu scapi din ea viu” J Iar Woody Allen spune intr-unul dintre mottourile inspirate utilizate de Ravich la debuturile capitolelor cartii sale: “Viata este suferinta, mizerie si durere si se termina mult prea repede”. Si un alt motto, de data aceasta al lui Einstein “Lumea poate fi vazuta in doua feluri: Nimic nu este un miracol. Totul este un miracol”

In concluzie, ce putem face pentru a strabate viata intregi la minte ? Iata cateva citate spumoase si inteligente care ne vor lumina in directia rasturnarii suferintelor, traumelor, defectelor, intr-o calitate acceptabila a vietii:

“Sa-ti traiesti viata ca pe un joc iti poate da foarte multa tarie (…) Nu vom sti niciodata cati oameni au fost vindecati prin ras de o boala majora sau de vreo depresie minora. Daca rasul ar putea fi prescris in retete, atunci negresit s-ar imbunatati sanatatea si starea de bine a oamenilor”.

“Cercetarile realizate la Universitatea din Chicago au demonstrat cum copiii pana la varsta de sase ani rad de 300 de ori pe zi. La varsta de sapte ani, ei rad doar de 15 ori pe zi. Stiti de ce? Au mers la scoala si au fost pedepsiti ! »

« Daca privim Viata si pe noi insine in lumina, atunci orice se petrece cu noi, rau sau bun, devine o sansa de a creste si invata (…) Simtul umorului este capacitatea unui om de a se detasa de sine insusi ».

“Charlie Chaplin a spus ca <diferenta dintre comedie si tragedie este distanta>. Acolo, vazute de aproape, lucrurile par tragice. Daca te distantezi de acolo, te alegi cu o comedie pe cinste. Formula acestui concept este <T+T=C. Tragedie + Timp = Comedie> Povestile din trecutul nostru ce pareau candva dureroase acum par vesele.”

“Optimismul si abilitatea de a rade de tine insuti ajuta ca suferinta sa nu devina tragedie”.

“Umorul este spiritualitate, iar spiritualitatea este umor”

 “Razi pentru tine, razi de tine si razi impreuna cu alti oameni cat de mult poti”, aceasta pentru ca atunci cand radem, corpul nostru elibereaza endorfina, care distruge durerea. Cand aceasta endorfina este eliberata in creierul nostru, un sentiment de euforie poate persista pana la doua ore (…) Rasul produce si relaxarea muschilor, ceea ce reduce nivelul de stres, prin urmare ajuta sistemul imunitar.

„Sfatul meu pentru toată lumea, spune Lenny Ravich, este să găsească umor şi bună dispoziţie in fiecare moment. Nu incetăm să mai râdem pentru că imbătrânim. Îmbătrânim pentru că am încetat să mai râdem. Aşa că haideţi să avem vise. Când ne pierdem visele, murim. . Aşa că mulţi oameni se plimbă în jur ca morţii şi nici măcar nu ştiu asta. Îmbătrânirea este obligatorie. Să creşti însă este opţional. Nu este niciodată prea târziu sa fim tot ceea ce ne este cu putinţă să fim. Trăieşte‑ti viata, dragul meu cititor, dar nu te ataşa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea în locul fricii. Opusul dragostei nu este ura. Este frica. Priveşte lumea cu iubire!”

Sa citesti aceasta carte… nu mi se pare deajuns! Trebuie sa o ai mereu la indemana si zilnic – cand te simti descurajat, ingenunchiat, dezamagit sau doar trist – sa o deschizi si sa recitesti cate un pasaj. O pastila de oxigen!

2. ”Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele)”, de Jerome K. Jerome

… nenumarate editii mi-au trecut prin mana, chiar si cateva in limba rusa 🙂 

O carticica de dimensiuni reduse, care insa cuprinde intre copertile ei o intreaga lume, cu  stereotipii, apucaturi, fandaxii 🙂 , superstitii.

Jerome, George si Harris, dimpreuna cu Montmorency si umorul tipic britanic care isi iveste nasul din fiecare intamplare si experienta de viata a personajelor,  toate acestea in timpul unei „vacante” cu barca pe Tamisa au fost si vor ramane pentru mine o vesnica sursa de amuzament si o amintire a copilariei si adolescentei in mijlocul familiei care m-a indrumat spre acest gen de lectura. Pot sa spun ca este cartea pe care o stiu pe de rost! Am ramas fara editia veche din 1957, cu coperta verzulie si minunatele ilustratii ale lui Eugen Taru… undeva, candva, am dat-o cu imprumut… apoi am plans dupa ea…

Numai simpla frunzarire a unui almanah medical… si fandaxia e gata, Jerome isi desluseste simptomele tuturor afectiunilor minore si bolilor grave prezentate in acest tom:

„Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobişnuit şi că pentru studenţii la medicină aş fi o adevărată achiziţie. I-aş scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-şi poată lua diploma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe mine pe toate părţile.”

De neuitat momentul prepararii ceaiului pe Tamisa… ceaiul atat de intrinsec britanic… ceaiul preparat din apa fluviului, bine fiarta – of course – apoi sorbirea tacticoasa a licorii – intrerupta doar de plutirea, la fel de tacticoasa, pe apa linistita, a cadavrului unui caine… 🙂

De neuitat povestea unui prieten hotarat sa invete sa cante la cimpoi si reactia membrilor familiei, a vecinilor si a politiei in final – fata de vaietele si gemetele pe toate tonalitatile scoase de bietul instrument torturat 🙂 .

Citez in limba engleza, pentru deliciu si pentru ca am cateva exemplare din Albion 🙂

“I knew a young fellow once, who was studying to play the bagpipes, and you would be surprised at the amount of opposition he had to contend with. Why, not even from the members of his own family did he receive what you could call active encouragement.  His father was dead against the business from the beginning, and spoke quite unfeelingly on the subject. My friend used to get up early in the morning to practise, but he had to give that plan up, because of his sister. She was somewhat religiously inclined, and she said it seemed such an awful thing to begin the day like that. So he sat up at night instead, and played after the family had gone to bed, but that did not do, as it got the house such a bad name. People, going home late, would stop outside to listen, and then put it about all over the town, the next morning, that a fearful murder had been committed at Mr. Jefferson’s the night before; and would describe how they had heard the victim’s shrieks and the brutal oaths and curses of the murderer, followed by the prayer for mercy, and the last dying gurgle of the corpse. So they let him practise in the day-time, in the back-kitchen with all the doors shut; but his more successful passages could generally be heard in the sitting-room, in spite of these precautions, and would affect his mother almost to tears.
She said it put her in mind of her poor father (he had been swallowed by a shark, poor man, while bathing off the coast of New Guinea – where the connection came in, she could not explain). Then they knocked up a little place for him at the bottom of the garden, about quarter of a mile from the house, and made him take the machine down there when he wanted to work it; and sometimes a visitor would come to the house who knew nothing of the matter, and they would forget to tell him all about it, and caution him, and he would go out for a stroll round the garden and suddenly get within earshot of those bagpipes, without being prepared for it, or knowing what it was. If he were a man of strong mind, it only gave him fits; but a person of mere average intellect it usually sent mad.” 

Si in final, o mostra plina de umor, dedicata lui Montmorency:

„Privindu-l pe Montmorency ai fi crezut ca e inger trimis pe pamant, din cine stie ce motiv tainuit oamenilor, sub forma unui mic foxterier. Avea aerul ca spune: <Vai, in ce lume rea traim, si cat as vrea sa o fac mai buna si mai nobila> lucru care facea sa lacrimeze doamnele si domnii batrani si cucernici. Cand l-am primit sa traiasca sub cheltuiala mea,  n-am crezut niciodata ca-l voi putea tine prea mult. Obisnuiam sa-l privesc stand pe covor si uitandu-se in sus la mine si gandeam: <Nenorocitul asta n-o s-o duca prea mult. Va fi rapit la ceruri intr-o trasura – iata ce i se va intampla!> Insa dupa ce am platit pentru vreo duzina de pui pe care-i omorase; dupa ce o femeie scoasa din minti mi-a adus o pisica moarta pentru a o inspecta, numindu-ma ucigas; dupa ce am fost dat in judecata de vecinul de alaturi pe motiv ca aveam un caine fioros lasat liber, care-l doborase in sopronul lui, unde ramasese vreme de doua ore, intr-o noapte geroasa, fiindu-i teama sa se aentureze afara;  si dupa ce am aflat ca gradinarul, pe care nu-l cunoasteam, castigase treizeci de silingi punand ramasag ca Montmorency va omori nu stiu cati sobolani contra timp,  am inceput sa ma gandesc ca, pana la urma, poate aveau sa-l mai lase pe pamant o vreme.”

Si sa nu uit de „aventurile cu o bucata de branza”, va las sa cautati si sa cititi aceasta savuroasa poveste care musteste de o perceptie ascutit-satirica a societatii si a social behaviour 🙂

Ma bucur pentru fiecare cititor inebunit, ca si mine, dupa acesti „trei intr-o barca’, Poate ar fi cazul sa facem un grup pe WhatsApp 🙂

Iata ca am gasit si doua dintre cele cateva filme realizate in timp, respectiv cel din 1956 si cel din 1975. Pararea mea este ca sunt umbre palide ale cartii lui Jerome K. Jerome, dar nitel-nitel, merita vazute!

https://www.youtube.com/watch?v=SomyFLLbjh8

3. ”Opere. Volumul III. Schițe și povestiri”, de Mark Twain

Editura de Stat pentru Literatura si Arta, București, 1956
Traducere Petru Comarnescu, Eugen B. Marian si Petre Solomon

Mark Twain, de fapt Samuel Langhorne Clemens (1835-1910), bine cunoscut generatiilor nenumarate de copii si adolescenti pentru ai lui Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Print si Cersetor, Un yankeu la curtea regelui Arthur, dar exceland si in proza scurta – povestiri, nuvele, pamflete – prin manuirea unui umor spumos, plin de naturalete, cu tinta precisa,  criticand societatea americana, ba si in propriul sau parcurs in viata, presarat cu experiente care de care mai hilare. Si sa nu mai vorbesc despre impresiile sale de calatorie … un american care descopera Lumea Veche, cu mofturile ei ridicole si sofisticate. Un umor mustind de comic de situatii si de cutume locale… pe care l-am intalnit la contemporanii Bill Bryson (american-englez) si oarecum la britanicul Peter Mayle – bine cunoscut pentru amuzantele sale romane ilustrand viata in Provence (Franta).

Si daca vorbeam despre Mark Twain, va recomand cu caldura “Broasca saltareata din tinutul Calaveras”, “Posta redactiei”, “Cum am editat o gazeta de agricultura” si bineinteles, “Nefericitul logodnic al Aureliei”, unde tanarul aratos, logodit cu tanara Aurelia de 16 ani, parea a avea o soarta “lipsita de necazuri”. “Dar pana la urma, roata norocului se intoarse: tanarul Caruthers se molipsi de cel mai afurisit varsat, iar cand se scula dupa boala, fata ii era ciuruita ca o strecuratoare si ii pierise pentru totdeauna frumusetea, Aurelia se gandi mai intai sa rupa logodna, dar mila fata de nefericitu-i iubit o indemna sa amane pe un rastimp ziua nuntii ca sa vada ce s-ar mai putea face.”

Si uite-asa, pe scurt, “nefericitul logodnic” are parte de cele mai ciudate accidente, care se soldeaza fiecare dintre ele, cu pierderea – per total – a picioarelor, mainilor, scalpului si a unui ochi L, dupa fiecare dintre aceste napaste, Aurelia amanand casatoria, in contra sfaturilor si dorintei familiei. Si sarmana Aurelia se afla acum in postura de a-i cere printr-o scrisoare, la redactie, sfatul naratorului nostru: ce sa faca in atare situatie! Pentru ca “il mai iubeste si acum pe Caruthers ai ei – asa imi scrie, cu simtaminte adevarat feminine (inca mai iubeste ce a ramas din el) – insa parintii ei se opun cu strasnicie casatoriei”. Va las sa aflati singuri raspunsul si sfatul autorului, citindu-l pe Mark Twain.

4. ”În căutarea pașilor pierduți, de Ephraim Kishon

Editura Univers, Bucureşti, 1977
Traducere Sig Horovitz

In final, pentru ca daca nu ma opresc acum, riscam sa nu mai avem loc pe blog, va voi recomanda alt preferat al meu, acest scriitor evreu-maghiar-israelian-elvetian (care pe undeva aminteste de Mark Twain) si unul dintre volumele sale de proza scurta.

Numit Regele maghiar al comediei, umorul – și tovarășul său sofisticat, satira – au fost o specialitate a a acestui scriitor, scenarist si regizor, ale cărui lucrări au fost subtile marturii despre societatea israeliană, sub toate aspectele ei. Si la fel de copioase sunt si notele de calatorie prin lume, care vorbesc printre altele, despre deosebirile sociale si comportamentale ale turistilor impatimiti. Povestirea „Un cocolos elvetian”, eforturile unei perechi de turisti israelieni in Elvetia, care nu are unde arunca o hartie intr-un cos de gunoi, pentru ca nu exista cosuri de gunoi, intrucat Elvetia este o tara curata, ne arunca intr-o fantastica aventura terminata intr-o nota de inventivitate tipica!

In incheiere, iata o parafrază după Jules Renard, semnată Vasile Dub (inginer, caricaturist si scriitor plin de umor – volumul „Paratrasnete pe sinagogi”), însotită de una dintre numeroasele caricaturi ale domniei sale:

“STAȚI ACASĂ! LENEVIȚI! NUMAI LENEȘII GÂNDESC… ”

(Sursă fotografii: EdituraHerald.ro, Carturesti.ro, Anticariatulnou.ro)