Editorial

Teatrul de la scenă la ecran – Top 5 filme bazate pe piese de teatru

Magia teatrului este unică. Nimic nu se compară cu acel schimb de energii dintre scenă și sală, dintre sală și scenă. Aplauzele dintre acte, de la final, uralele care urmează oricărui succes fulminant, toate acestea nu pot fi descrise în cuvinte. În plus, ideea de teatru ca metodă de educație morală, sentimentală, cu numeroase aplecări filosofice și poetice a stat la baza formării culturale în diverse societăți europene și nu numai. În ciuda faptului că au existat voci care au contestat aspectul popular și populist al teatrului (acel „panem et circenses” moștenit de la bunii noștri latini), arta scenică nu este, de fapt, elitistă. Ea trebuie să fie accesibilă cât mai multor oameni, din toate clasele sociale, de toate vârstele și din toate minoritățile. Așadar, în timp, marile piese de teatru au fost adaptate în forme care pot ajunge la mult mai mulți spectatori decât o poate face un spectacol de teatru. Una din aceste forme este cea a cinematografiei; filmele, ele singure au reușit să transmită mesaje ale unora din cei mai mari dramaturgi ai lumii unui public extrem de larg, aflat în toate colțurile lumii. Astăzi, când arta și cultura sunt amenințate cu o extincție aparent inevitabilă, este mai important decât oricând să ne întoarcem privirea spre marile capodopere și realizări ale artiștilor și să le readucem în discuție, în centrul atenției celor care iubesc arta, dar și a celor care nu au făcut cunoștință cu ea…încă.

1. The Private Lives of Elizabeth and Essex (1939)

Cu: Bette Davis, Olivia de Havilland, Errol Flynn; regie: Michael Curtiz; bazat pe piesa Elizabeth the Queen (Elisabeta Regina), de Maxwell Anderson

Unul din cele mai reprezentative exemple ale artei cinematografice din perioada interbelică este The Private Lives of Elizabeth and Essex. Fiind unul dintre primele filme color și regizat cu măiestria tipică acelei perioade de Michael Curtiz, pelicula se bazează pe piesa istorică a lui Maxwell Anderson (prolific dramaturg american, căzut într-un oarecare con de umbră), parte din ciclul dedicat familiei Tudorilor, care a avut premiera în 1930 la Guild Theatre din New York. Fiind o dramă istorică în trei acte, scrisă în vers alb (deci asemănătoare ca formă și stil cu marile creații shakespeariene, dar nici pe departe la fel de valoroasă), Elizabeth the Queen s-a dovedit a fi un bun vehicul pentru staruri precum Bette Davis (care a reușit unul din cele mai profunde roluri ale sale și una din cele mai interesante portretizări ale reginei Elisabeta I a Marii Britanii din istoria cinematografică), Olivia de Havilland (pe care o putem descoperi într-un rol diferit de ce a făcut în Melanie din Pe aripile vântului și pe care m-am bucurat să o revăd chiar în preajma aniversării a 104 ani de viață) și Errol Flynn (care deși nu este un preferat personal, rămâne unul din cei mai frumoși și importanți actori hollywoodieni din perioada anilor `30-`40 și care nu trece neobservat în picarescul rol al lui Robert Devereux, conte de Essex). La o privire de ansamblu, The Private Lives of Elizabeth and Essex nu este un film ieșit din comun, nereușind să fie foarte fidel epocii istorice și faptelor adevărate. Cu toate acestea regizorul Michael Curtiz a reușit să pună în valoare talentul de netăgăduit al actorilor cu care a lucrat, astfel asigurându-i acestei pelicule un loc în istoriografia cinematografică.

2. The Merchant of Venice (2004)

Cu: Al Pacino, Jeremy Irons, Joseph Fiennes, Lynn Collins; regie: Michael Radford; bazat pe Neguțătorul din Veneția, de William Shakespeare

Astăzi, când SUA sunt rupte de luptele rasiale și rasiste, un film precum The Merchant of Venice cred că este mai mult decât binevenit, ca să ne amintească de importanța egalității dintre oameni, dar și ca să tragă un semnal de alarmă asupra egoismului și caliciei care poate distruge spiritul uman și-l poate damna la o existență mai rea decât iadul. Și cine altcineva ar fi fost mai potrivit să exprime prin jocul său cameleonic toate aceste schimbări interioare și exterioare dacă nu Al Pacino, acest magician al marelui ecran, dar și al scenei. După ce în 1996 a sondat adâncimile psihologice ale lui Richard al III-lea în documentarul de tip „making of” Looking for Richard, actorul american a trecut la un alt mare antagonist shakespearian: cămătarul evreu Shylock. Portretizarea pe care o reușește cu brio Al Pacino ne dezvăluie un avar interesat mai mult de inelul de diamant decât de fiica pierdută, un habotnic care, deși cere îngăduință celor din jur, nu e în stare să treacă peste barierele religioase spre a-i permite copilului său să iubească pe cine dorește. Realizat cu o distribuție stelară, filmul lui Michael Radford le oferă partituri actoricești generoase și lui Jeremy Irons (un rafinat, elegant, maiestuos neguțător Antonio, cu puternice înclinații gay), Joseph Fiennes (într-unul din primele sale roluri majore, tânăr, frumos și dovedind un talent care poate că nu se compară cu cel al fratelui său, Ralph, dar care îl recomandă din plin pentru roluri shakespeariene de june-prim) și Lynn Collins (o actriță din cele cum rar mai vezi la Hollywood astăzi – cu o frumusețe și un talent native, naturale și care stăpânește și eleganța rostirii replicii). Așadar, un adevărat festin vizual pentru iubitorii lui Shakespeare, pentru cei cărora le place să urmărească imagini dintr-o Veneție de demult și pentru admiratorii lui Al Pacino, deopotrivă.

3. A Streetcar Named Desire (1951)

Cu: Vivien Leigh, Marlon Brando, Kim Hunter, Karl Malden; bazat pe piesa Un tramvai numit dorință, de Tennessee Williams; regie: Elia Kazan

Nimeni nu poate tăgădui uriașul talent al lui Vivien Leigh, dar nici frumusețea distinsă, aristocratică, pur britanică, aceea care i-a permis să o interpreteze cu atâta dăruire pe Scarlett O’Hara în Pe aripile vântului. Cu toate că este realizat la peste 10 ani distanță, A Streetcar Named Desire îi permite actriței britanice să strălucească din nou, de data asta într-un rol aproape complet diferit (și, totuși, nu chiar atât de îndepărtat de Scarlett) – Blanche duBois din celebra piesă a lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorință. Deși poate că de această dată nu se mai ridică la nivelul calitativ al rolului din 1939, Vivien Leigh și-a asigurat, totuși, locul în panteonul actorilor universali și cu această partitură tulburătoare, a unei femei trecute de prima tinerețe, obligată să se prostitueze ca să trăiască și supraviețuind din bunătatea altora (așa cum ea însăși o spune la finalul piesei și al filmului). Elia Kazan, unul din cei mai mari regizori de film ai anilor `50, a mizat pe duo-l Vivien Leigh-Marlon Brando și nu a ratat, căci cei doi se completează de minune, oferind un adevărat recital actoricesc în această peliculă filmată mai mereu în penumbră și care îți lasă un teribil gust amar – exact ceea ce și-a dorit și dramaturgul Williams. Trebuie să recunosc că, personal, cei trei titani ai dramaturgiei americane – Tennessee Williams, Eugene o`Neill și Arthur Miller – au fost întotdeauna preferați ai mei în domeniul teatrului, așadar o realizare precum acest film atât de special din 1951 nu poate fi decât o bucurie și o revelație a scriiturii omogene, profunde și șocante, pe alocuri, a primului dintre cei enumerați.

4. Madame Sans-Gêne (1961)

Cu: Sophia Loren, Robert Hossein, Marina Berti, Renaud Mary, Julien Bertheau; bazat pe comedie Madame Sans-Gêne, de Victorien Sardou; regie: Christian-Jaque

Nu pot să încep decât prin a spune ce încântare reprezintă întotdeauna să urmărești un film cu Sophia Loren. Frumusețea ei clasică, frapantă, tipic italienească, sex-appeal-ul de netăgăduit, temperamentul vulcanic pe care îl etalează în fiecare rol au făcut-o nu doar preferata mea, ci și a alte generații întregi de spectatori. Și când e vorba și de o comedie de epocă napoleoniană bazată pe piesa de teatru Madame Sans-Gêne a celebrului Victorien Sardou (autor și al tragediei Tosca, pe care și-a baza Puccini opera omonimă), rețeta succesului de public este garantată. Sophia Loren îi dă viață Catherinei Hübscher, vivandieră și spălătoreasă de război, viitoare ducesă de Danzig, reușind o portretizare plină de vervă, umor și temperament. Alături de ea, Robert Hossein este cu adevărat o delectare, completând-o și susținându-i partenerei sale performanța, aducându-și, în același timp, aportul de naivitate masculină și impetuozitate tipică unui militar de carieră. Nu poate fi trecut cu vederea nici Julien Bertheau, care portretizează un Napoleon diferit de cum îl prezintă tratatele de istorie, mai uman, mai simpatic, mai interesant. Așadar, iată un nou exemplu prin care un regizor talentat, așa cum este Christian-Jaque a transformat o piesă de teatru de succes într-un film captivant și fascinant.

5. My Fair Lady (1964)

Cu: Audrey Hepburn, Rex Harrison, Stanley Holloway, Wilfrid Hyde-White, Gladys Cooper, Jeremy Brett, Mona Washbourne; bazat pe comedia Pygmalion, de G.B. Shaw; regie: George Cukor; muzica și versurile: Frederick Loewe și Alan Jay Lerner

Fiind poate cel mai jucat, cântat, iubit și cunoscut muzical al tuturor timpurilor, My Fair Lady a fost și unul din vehiculele celebre pentru Audrey Hepburn, un star absolut al Hollywoodului anilor `50-`70, cea care a rămas în memoria și în sufletele tuturor iubitorilor de cinema de calitate prin roluri precum Natașa din Război și Pace, Holly din Breakfast at Tiffany’s și, bineînțeles, Eliza Doolittle din filmul pe care l-am adus în discuție. Cu toate că vocea ei originală nu a rămas posterității în ariile din film, ne putem bucura de imensul talent al acestei actrițe atât de speciale, care nu va părăsi niciodată holul triumfal al legendelor actoricești. Căci cine altcineva ar fi fost mai potrivită decât Audrey Hepburn să dea viață unui personaj atât de complex, care suferă atât de multe transformări superficiale, dar care nu se schimbă cu nimic la nivel moral, rămânând până la final un om simplu, dar onest și cu bun simț – și prin aceste cuvinte cred că este evident că am descris-o perfect pe micuța florăreasă Eliza Doolittle, eleva și experimentul profesorului Higgins, interpretat magistral de unul din lorzii marelui ecran, Rex Harrison. În același timp, tandemul Loewe-Lerner a reușit să preia capodopera dramaturgică a lui G.B. Shaw, Pygmalion, și să o adapteze scenei de pe Broadway și, mai apoi, ecranului de cinema, păstrând replicile spumoase și chiar acide ale scriitorului irlandez și subliniindu-le valoarea prin numere muzicale remarcabile, devenite șlagăre peste timp. Iar măiestria imagistică condusă de mâna de fier a lui George Cukor (unul din marii regizori hollywoodieni ai perioadei) – care a făcut echipă cu Sir Cecil Beaton, creatorul acelor costume absolut superbe (ajunse acum piese inestimabile de muzeu) pe care atâtea generații de privitori le-au admirat și poate chiar și le-au dorit – este dovedită de caracterul nemuritor pe care l-a căpătat My Fair Lady, clasicizându-se și fiind încă iubit și privit de zeci, sute, mii de spectatori din întreaga lume.

(Surse foto: https://www.themoviedb.org/, https://teflreflections.wordpress.com/, https://www.bianca-maria.ro/, http://thecinemascopecat.blogspot.com/, https://www.cinemagia.ro/)

Articole similare

Laila Robins: “Keep art alive! It is sacred, it is essential, it is the future of mankind!” (exclusive interview with Laila Robins)

Tudor-Costin Sicomas

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în iunie 2018

Jovi Ene

Top 10 filme despre călătorii în timp

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult