Editorial Recomandat

Margaret Thatcher şi spinoasa problemă irlandeză (I)

Recenta lansare a filmului The Iron Lady, succesul, calitatea interpretării celebrei actriţe Meryl Streep, dar şi controversele iscate de figura fostului premier britanic Margaret Thatcher reprezintă un bun prilej pentru a retrasa coordonatele unuia din cele mai dificile dosare cu care The Iron Lady a avut de-a face, cel irlandez, departe de spectaculoasa intervenţie în războiul Falkland/Malvinelor. Această problematică fusese pe agenda fiecărui prim-minstru britanic care-i precedase în funcţie şi avea să constituie o provocare pentru încă doi, unul conservator, John Major şi unul laburist, Tony Blair.

Rezumând la maximum trebuie amintit că mişcarea civică nord-irlandeză de confesiune catolică şi-a făcut apariţia în anul 1968, susţinând prin greve şi demonstraţii instituirea egalităţii de şanse (un termen atât de la modă astăzi, aparent foarte banal) între catolici şi protestanţi în cele şase comitate nord-irlandeze aflate sub jurisdicţia britanică după semnarea Tratatului anglo-irlandez din decembrie 1921 care a dus atât la încetarea războiului dintre naţionaliştii catolici irlandezi şi forţele Coroanei britanice cât şi la împărţirea Irlandei în două (26 de comitate dominate de catolici câştigându-şi iniţial o independenţă de facto, cea de jure prin proclamarea oficială a Republicii fiind declarată  abia în 1948). Ulsterul a devenit pentru o jumătate de secol o entitate semiindependentă, aflată teoretic în graniţele Marii Britanii dar dominată din toate punctele de vedere (economic, politic, social) de o majoritate protestantă (60-65% din populaţie) care era foarte îndărătnică atunci când venea vorba să împartă puterea şi beneficiile pe care aceasta o presupune cu minoritatea catolică.

Urmând moda occidentală a contestărilor tipice anului 1968, iniţial protestele catolicilor au fost paşnice, însă suficiente pentru a aprinde cu adevărat, din nou, butoiul cu pulbere. Violenţele au izbucnit de ele făcându-se vinovate toate taberele, atât Royal Ulster Constabulary (poliţia oficială nord-irlandeză dominată de protestanţi) cât şi grupările paramilitare ale celor două comunităţi:Armata Republicană Irlandeză dar şi cele protestante, Ulster Volunteers Force (UVF) sau Ulster Defence Association (UDA). Intervenţia Armatei Britanice care iniţial a fost trimisă pentru a se interpune între cele două tabere precum şi dizolvarea Executivului nord-irlandez de către Londra şi preluarea administrării directe a provinciei nu au rezolvat conflictul. După ce mai multe percheziţii în forţă făcute de Armata Britanică în căutarea armelor de foc în cartierul naţionalist Fall Roads (violul din Fall Roads – o expresie plastică tipic irlandeză) Armata Republicană Irlandeză a denunţat dublul standard al Armatei Britanice care nu a acordat aceeaşi atenţie paramilitarilor protestanţi, considerând-o o simplă forţă de ocupaţie, extinzându-şi operaţiunile militare împotriva ei. Acestea erau, în mare, coordonatele moştenite de Margaret Theatcher atunci când a ajuns la putere în 1979.

Cea mai gravă criză pe care a gestionat-o (cum, vom vedea) Thatcher a fost cea a prizonierilor republicani din închisorile nord-irlandeze. Britanicii au încercat să lupte împotriva terorismului şi prin introducerea unei legislaţii severe menite a oferi modalităţi legale de anchetă. Astfel, Prevention of Terrorism Act din 1974 permitea arestarea şi reţinerea oricărui suspect de acte de terorism timp de şapte zile chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În faţa sutelor de republicani arestaţi şi internaţi în cea mai mare închisoare din provincie, Long Kesh (sau Maze) de lângă Belfast, administraţia britanică a adopta iniţial o poziţie mai puţin rigidă, permiţând tuturor persoanelor care aparţineau unei organizaţii paramilitare, condamnate la mai mult de nouă luni de închisoare (deci, teoretic şi paramilitarilor protestanţi chiar dacă numărul lor era infim faţă de cel al republicanilor) să poarte haine civile (nu cele specifice sistemului carceral ) şi să nu fie obligate să presteze muncă obligatorie, putând să se asocieze în interiorul închisorii şi să beneficieze de reducerea pedepsei. Însă începând cu 1 martie 1976 aceste avantaje au fost eliminate, condamnaţilor politici aplicându-li-se acelaşi regim penal precum tuturor celorlalţi condamnaţi de drept comun. Fapt inacceptabil pentru membrii mişcării republicane care considerau că lupta cu ocupantul britanic nu încetase nici o clipa, nici chiar după internarea în această închisoare de maxima siguranţă. Cert este că statutul acestor era foarte interpretabil, în funcţie de partea baricadei unde te poziţionai, disputa fiind una bine încâlcită în complexa istorie a Irlandei, motivaţia politică a acestor fiind una mai mult decât evidentă (părăsirea Irlandei de Nord de către forţele Coroanei şi reunificarea insulei).

Începând cu 1976 prizonierii republicani au început contestarea violentă a tratamentului la care erau supuşi, cerând sa le fie recunoscut statutul de deţinuţi politici. Iniţial au refuzat să îmbrace uniformele standard, acoperindu-şi corpul gol cu pături (blanket protest) însă în faţa refuzului autorităţilor, şi-au radicalizat protestul, trecând la mânjirea cu propriile excremente a pereţilor celulelor (dirty protest). Iată cum descria ziaristul şi istoricul sud-irlandez Tim Pat Coogan experienţa pe care a trăit-o vizitând închisoarea în timpul acestor inedite proteste „Vizitând H-Blocks am asista la două incidente care m-au convins că situaţia se degrada şi regresa către un punct de la care prizonierii nu mai putea fi zdrobiţi. Termenul de identitate culturală căpăta o nouă semnificaţie când, intrând într-o celulă infestată cu excremente am regăsit un tânăr deţinut care folosea un crucifix pentru a nota, folosindu-se de fecale, cuvinte din limba irlandeză pe care un alt deţinut i le dicta bătând în ţeava de încălzire, parte a unei ore de irlandeză[1]. Într-o altă celulă am regăsit un prizonier care încerca să varieze monotonia zilelor, desenând palmieri şi mări pe pereţii celulei folosindu-şi excrementele. În anumite privinţe, am considerat această vizită drept una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea, fiind îngrozit de condiţia la care erau reduşi tinerii de către istorie şi ură.”[2]Şi cardinalul  O’Fiaich a vizitat închisoarea, încercând să intervină, alături de premierul irlandez Charles Haughey pe lână britanici pentru a accepta revendicările deţinuţilor. „În două celule nici nu am putut vorbi pentru că-mi era frică să nu vomit” declara ulterior cardinalul. Însă Margaret Thatcher nu putea fi clintită. Cel puţin nu cu una, cu două. Protestele din Maze s-au extins şi în închisoare pentru femei din Armagh unde erau internate activistele republicane.

Meryl Streep The Iron Lady

Inflexibilitatea doamnei de fier a sporit activitatea Armatei Republicane care, drept răzbunare, pentru început, a asasinat o duzină de gardieni ai acestor închisori. La guerre comme a la guerre. Poziţia primului-ministru britanic fusese influenţată şi de asasinarea la 30 martie 1979 a prietenului său Airey Neave, membru al Partidului Conservator, reprezentantul în Camera Comunelor a circumscripţei Abington, iar în timp ce Thatcher se afla în opoziţie, secretarul pentru problemele nord-irlandez în cabinetului din umbră al Partidului Conservator. Neave ar fi urmat să deţină această poziţie în guvernul conservator al lui Margaret Thatcher când o bombă plasată sub maşina sa a fost detonata de către Irish National Liberation Army (INLA) o grupare paramilitară naţionalistă disidentă, de tendinţă marxistă chiar când Neave ieşea din Parcul Westminster. Ultima soluţie la care mai puteau recurge prizonierii naţionalişti în faţa indiferenţei britanice avea o lungă tradiţie în istoria sângeroasă a relaţiilor anglo-irlandeze: greva foamei. La 1 martie 1981, după o alta serie de greve ale foamei eşuate, zece prizonieri au declanşat greva foamei, în frunte cu comandantul-ofiţer[3], Bobby Sands. Membru al IRA, provenind dintr-o familie catolică alungată dintr-un cartier majoritar protestant, Sands petrecuse deja trei ani în închisorile nord-irlandeze unde devenise fluent în limba irlandeză.

În 1976 Sands a fost condamnat din nou de către autorităţile britanice pentru că ar fi luat parte la organizarea unui atentat împotriva unui obiectiv economic (o fabrică de mobilă). Cert este ca el nu a recunoscut această implicare în timpul unui interogatoriu foarte dur (serviciile britanice nu făceau economie de mijloace specifice de tortura!) de şase zile. Această mişcare a avut consecinţe importante în Ulster şi a durat 217 zile fiind plănuită cu grijă, toate cele şase comitate nord-irlandeze avându-şi reprezentanţi printre grevişti. În acelaşi timp, pentru a maximaliza efecte PR, voluntarii grevişti s-au alăturat treptat grevei foamei anume pentru a ţine în priză opinia publică. Pe măsură ce grevişti anteriori mureau de foame, determinarea celor care intraseră în horă mai târziu creştea. La 5 mai 1981 Bobby Sands a murit fiind urmat de alţi nouă voluntari. Presiunea asupra autorităţilor britanice atât din Irlanda cât şi din lumea întreagă a fost imensă. La funeraliile lui Bobby Sands au luat parte peste 100.000 de oameni. Parlamentul indian a ţinut un minut de reculegere. Chiar şi emisarii Papei au încercat să-i determine pe grevişti să renunţe. Totul in van. Nici măcar alegerea lui Bobby Sands în Parlamentul de la Westminster cu prilejul unor alegeri parţiale la 9 aprilie 1981, înfrângându-l pe candidatul protestant, nu a dus la flexibilizarea poziţiei oficiale a lui Margaret Thatcher a cărei principală linie de argumentaţie, rămasă şi în istorie, se baza pe principiul “Crime is crime is crime; it is not political” în sensul că indiferent care ar fi motivaţiile comiterii unor delicte, ele rămâneau de natură penală, de drept comun. Dintr-o astfel de viziune puristă, jumătate din istoria politică nu ar fi altceva decât un studiu al crimei !

(va urma)

[1] Irlandeza mai este numită şi gaeltacht însă cea învăţată în închsorile britanice de către deţinuţi republicani, printr-un joc de cuvinte simpatic, devenise Jailtacht!

[2] Tim Pat Coogan Ireland in the twentieth century, Arrow Books, 2003, pag. 586

[3] Officer in Command OC in terminologia si structura IRA.

Articole similare

Top actori pe care i-am lua acasa :) – leapsa cinefila

Mihaela

True Detective (2014)

Codrut

Patrie română, ţară de eroi!, de Simona Preda

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult