Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (22 – 28 august 2014)

Revista-22-logoÎn această săptămână, am citit revistele 22, Observator cultural, România literară.

-Dupa o pauza destul de lunga de vara, revenim cu cateva fragmente din Revista 22, numarul 34 (1275) din 26 august-1 septembrie 2014, care publica, probabil, cele mai bune analize de politica externa din Romania. Care probabil nu intereseaza 90% din populatia tarii, dar care, vrand (mai degraba) nevrand, ne afecteaza direct. De altfel, intrarea tehnica in recensiune economica (adica doua trimestre cu scadere) ar fi direct imputabila razboiului dintre Ucraina si Rusia (pentru a nu ne mai ascunde dupa degete cum o fac cancelraiile occidentale). Despre aceasta criza la doi pasi de noi Armand Gosu, redactoru-sef al publicatiei scrie in articolul „Porosenko: integritatea teritoriala a Ucrainei nu va fi jertfita pe altarul pacii”:

„Vizita cancelarului german a fost un bun prilej pentru Poroșenko de a repeta câteva axiome ale politicii Kievului în această criză: nu Ucraina și-a dorit acest război, ci el a fost provocat de vecini, pacea se va putea instaura foarte repede dacă vor fi retrași mercenarii străini de pe teritoriul Ucrainei și, cel mai important, Ucraina va face tot posibilul pentru instaurarea păcii, fără să jertfească suveranitatea, in­te­gri­ta­tea teritorială și independența. De fapt, în ciuda reverenței făcute în fața cancelarului Merkel, numită „un bun prieten și un avocat puternic al Ucrai­nei“, Poroșenko a respins categoric ideea de a ceda teritorii în schimbul păcii. Cel pu­țin la această etapă. Astfel că nimeni nu poate să garanteze că, pe lângă fronturile de luptă din Donbass, Ucraina nu va deschide altul în Crimeea, în care Rusia va trebui să lupte direct, nu prin militari deghizați, împotriva armatei ucrainene” Situatia se schimba foarte repede pe teren si, mai degraba decat sa atace Crimeea si eventual sa cucereasca cele doua fiefuri ruse, Ucraina are de facut fata unei adevarate ofensive rusesti spre Marea Azov si catre istmul Perkop care face legatura continentala intre penisnula Crimeea si Ucraina (sau Rusia, dupa cum se profileaza)

Laurentiu Diaconu-Colintineanu realizeaza in articolul „Complicata America” o foarte lucida analiza a tensionatei situatii a relatiilor inter-rasiale din Statele Unite ale Americii, o adevarat cutie a Pandorei sau o pasere Pheonix care renaste mereu din propria-i cenusa si care zguduie regulat America, acum, in anonimul si obscurul orasel Ferguson din Misouri.

« Poliția americană nu trage ca să rănească, iar pentru asta există mai multe motive. Pri­mul ar fi de ordin practic: cei mai mulți po­lițiști nu sunt trăgători de elită, iar pis­tolul din dotarea standard nu este cea mai precisă armă. Așa se face că fo­curile de ar­mă sunt îndreptate către piept – cea mai mare și mai ușor de nimerit par­te a cor­pu­lui uman. Apoi, poliția ame­ri­cană trage când se simte ame­nin­țată. E un fel de „mai bine să plângă ma­ma lui decât a mea“, iar rezultatul este că doar o parte dintre cele două rămâne în picioare, respectiv în viață. În plus, fo­curile de avertisment din Europa sunt ine­xistente. Admonestarea es­te doar verbală. Pasul următor e mortal. În Europa se cheamă forță excesivă. Din Eu­ropa către America însă, verdictul este ipo­crit. Țările noastre nu cunosc cri­mi­na­li­ta­tea din SUA și violența asociată cu aceasta. În Europa nu se duce oricine să își cum­pe­re o armă de la magazin și nici nu se face un asemenea trafic ilegal de ar­me precum din­colo de ocean. Și nimeni nu poate de­ci­de ci­ne a avut dreptate: po­lițistul sau victima. Sigur că se poate spune despre Obama că nu a reușit să reducă din inegalitățile so­ciale și din discriminarea celor de altă cu­loare decât albă. Dar, dacă ar fi să numim un singur mare eșec al președintelui Ba­rack Obama, acesta este neputința de a im­pune o lege de control mai strict al ar­melor din țara sa. Nici măcar masacrul din New­town, din 2012, căruia i-au căzut victimă 20 de copii și 6 adulți într-o școa­lă, nu a putut să determine Congresul ame­­rican să adopte un demers legislativ. Fără atâtea ar­me pe străzile americane, po­li­ția poate ar putea să renunțe la ar­ma­men­tul greu, cri­mi­nalitatea poate ar scă­dea, doctrina „shoot-to-kill“ poate ar fi re­­vizuită. Dar Obama avea să eșu­eze chiar în Se­nat – acea Cameră le­gis­la­tivă în care de­mo­crații săi au majoritate –, în ciuda fap­tului că 90% dintre americani susțin inițiativa. » In plus, se uita in Europa faptul ca politiile locale americane au inceput sa preia din armamentul Armatei Americane folosit in Irak si Afganistan numai dupa ce in timpul unei spargeri de banca parca) politisitii sositi la fata locului, inarmati cu revolvere cu 12-14 gloante, au fost coplesti de atacatorii hoti inarmati pana in dinti (la propriu) si care au revarsat un torent de proiectile.

Despre „Căderea (guvernului) Franţei şi gâlceava socialiştilor cu ei înşişi” scrie cu multa acuratete Valentin Naumescu (intr-adevar, nici noi nu am fi crezut ca acest contabil ratat,in speta F.Holande poate avea un asemenea succes la metrese dar puterea are aceasta capacitate de a coafa si atrage sexul mai slab dar atat de frumos)« Declinul Franţei ca mare putere europeană şi globală nu este de dată recentă şi, ce-i drept, nu se leagă neapărat de guvernarea socialistă neperformantă de după 2012. Nu este întru-totul cauzat nici de mediocritatea de contabil ratat (dar, surpriză, ce amorez nebunatic, ce poveşti cu metrese întreţinute din bani publici, ce viaţă tumultuoasă!) a blândului Hollande. E, fireşte, câte ceva din toate acestea şi mai mult decât atât. Cauzele pierderii de altitudine, glorie şi grandoare ale Franţei (pentru a-l cita pe preşedintele de Gaulle şi iluziile sale vetuste) sunt mai ample, mai adânci, mai insidioase. Sunt şi cauze „istorice”, post-imperiale, şi cauze mai noi, care ţin de redefinirea postbelică, multiculturală şi sindicalistă a societăţii franceze, precum şi de asumarea, de către statul francez, a unor obiective strategice, politice şi sociale dincolo de capacitatea efectivă a economiei locale, de ceea ce poate Franţa cu adevărat să facă. Şi unele, şi altele, sunt, în opinia mea, ireversibile. Franţa, cultura şi limba franceză au pierdut trenul globalizării. Lumea s-a globalizat în engleză iar Franţa a pariat greşit pe statul providenţă şi pe specificul naţional.Căderea Franţei merge în paralel cu eşecul Europei de a gestiona lumea postmodernă (şi, de câteva ori, aşa cum s-a văzut, chiar propriul continent), eşec asociat, bineînţeles, cu cele două războaie mondiale de origine europeană urmate de Războiul Rece, care au făcut din secolul XX, indubitabil, „secolul Americii”.”

Mihai Patru scrie despre o alta mare amenintare (e drept, mai departata geografic de noi dar cu un mare potential destabilizator) « Statul Islamic, o provocare pe termen lung »

« În momentul în care a fost anunțată în­ființarea Califatului Islamic, purtătorul de cuvânt al grupării teroriste prevestea și in­trarea într-o nouă „eră a jihadismului in­ternațional“. Acțiunile ulterioare ale gru­pării au confirmat acest lucru, abo­mi­na­bilul clip video care prezintă decapitarea jurnalistului american James Foley de­monstrează demența și lipsa de orice ur­mă de umanitate a militanților SI. O nouă eră a jihadismului internațional prevestea și Al-Qaeda în urmă cu mai bine de un deceniu, generând reacții pe măsură din partea comunității internaționale, care a trans­format ideea de securitate și luptă îm­potriva terorismului în scopurile prin­ci­pale ale ultimilor ani.

În 2014, însă, SI dovedește că a învățat din greșelile comise de alte grupări te­ro­riste, strategiile sale demonstrând o struc­tură și o organizare mult mai bine puse la punct, impunând și moduri de combatere pe măsura provocărilor. Statele din re­giu­ne par a nu se mai baza în exclusivitate pe ajutorul actorilor occidentali – acest lucru nu înseamnă o diminuare a contribuției acestora – și au realizat că, pe termen lung, combaterea SI și prevenirea apariției unor grupări asemănătoare trebuie să în­ceapă din interior. Este evident că atracția populației din regiune față de SI este con­secința perceperii mișcării drept o soluție pentru nemulțumirile pe care aceasta le are, indiferent că este vorba de religie, cla­să politică, situație materială etc. În prima instanță, statele direct afectate de ex­pan­siunea SI au optat pentru înăsprirea legislației care îi pedepsește pe cei care se alătură grupărilor ex­tre­miste și sancționează orice sprijin oferit acestor or­ga­nizații. Arabia Saudită, de exemplu, este în plin pro­ces de actualizare a le­gis­la­ției privind combaterea te­rorismului prin creșterea pe­depselor aplicate per­soa­nelor care se asociază cu aceste grupări. »

Astfel incat apropiatul Summit NATO de la Newport din 4-5 septembrie din Tara Galilor nu va duce deloc lipsa de subiecte foarte fierbinti pe care Alianta trebuie sa le ia in considerare si care, speram, vor ajuta la redefinirea si revigorarea ei. Esecul NATO de a descuraja poate fi o invitatie deschisa la o reasezare geo-politica de mari proportii, la care nici macar nu am vrea sa ne gandim. Deocamdata. Pe de alta parte, intelept ar fi sa ne luam toate masurile de precautie. Daca ar avea cine sa le coordoneze…

(Codruț)

observator-cultural-logoObservator cultural”, nr. 478 (736)/21-27 august 2014. O apariție recentă din literatura românească este M. Duțescu și al său roman ”Uranus Park”, apărut la Editura Polirom. Până îl voi citi eu, am citit cu interes recenzia lui Bogdan-Alexandru Stănescu, care scrie, printre altele: ”Sînt delicioase pasajele în care un profesionist din România anilor 2000 povesteşte la ce balcanisme trebuie să recurgă pentru a-şi practica meseria. Sînt pitoreşti personajele, funcţionarii din primărie pe care trebuie să-i onorezi ca pe consuli ai Republicii pentru a obţine o semnătură, antreprenorii străini care au găsit aici un paradis al şmenurilor şi s-au descurcat de minune începînd din 1990.”

Foarte interesant articolul lui Jan Cornelius despre ”necitirea cărților”, despre cum mulți oameni se laudă că au citit cărți pe care doar le-au răsfoit sau nici măcar: ”Pentru necititorul stresat, ni se explică, scurt şi concis, că există diverse metode de a parcurge o operă literară amplă, cum ar fi, de pildă, cele şapte volume ale lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut, fără a-ţi pierde timpul: „Poţi să citeşti o astfel de carte printre rînduri, să citeşti doar cîteva pagini din ea sau pur şi simplu poţi să te uiţi numai la cuprins“. Dacă procedezi în felul acesta, absolut nimeni nu-ţi va mai putea reproşa că nu te-ai ocupat de cartea în cauză. Cine îşi imaginează ca Bayard calcă pe pămînt virgin cu provocanta sa apologie anecitirii se înşală. Deja în secolul al XVIII-lea, reverendul Sidney Smith, un erudit critic literar englez, recunoştea cu dezinvoltură că nu a citit niciodată cărţile pe care le-a recenzat – cel puţin nu înainte de a termina de scris recenzia –, pentru a nu se lăsa influenţat de personalitatea autorului în cauză.”

Din nou, Cristina Manole și frumoasele ei comentarii despre cărți din rubrica ”Lecturi în vremuri de austeritate”. Azi, am reținut comentariul despre ”În pădurile Siberiei. 6 luni pe malul Lacului Baikal, singur, la 25 de km depărtare de primul vecin”, Editura Philobia: ”De această dată, avem mărturia unei experienţe – unice, în felul ei, dar mai puţin ieşite din comun. Geograful, exploratorul, antropologul şi nu în ultimul rînd scriitorul francez (distins cu Premiul Médicis pe 2011, pentru acest volum) se izolează într-o cabană cumpărată pe malul Lacului Baikal. Unul dintre cele mai mari ale lumii, în mod sigur cel mai adînc, peste 1.500 de metri. Trecînd peste detaliile meteorologico-geografice, avem spre lectură nu doar viaţa dusă de acest sibarit pe termen scurt, ci şi impresiile lui. Despre lumea aspră din jurul lui, despre animale şi vegetaţie, despre peşti şi pădure, de – spre cer şi gheaţă, despre frig şi condiţiile precare de viaţă. Despre oameni. Despre el însuşi. Şase luni, din februarie pînă în iulie, într-un ţinut unde iarna nu-i ca vara, dar nici vara nu e ca în alte părţi.”

rl-headerRomânia literară”, nr. 35/22 august 2014. Ștefan Cazimir critică ticurile lexicale ale oamenilor din zilele de azi. Foarte interesant și actual articolul său, care se încheie astfel: ”Să recapitulăm: inconturnabil(ă) poate fi un reper, un brand, un document, o adresă, un fapt, un model, un vin, o personalitate, un spectacol, o fuziune, o baghetă, o doamnă… De cele mai multe ori, epitetul exprimă o judecată de valoare, o apreciere superlativă: document inconturnabil, spectacol inconturnabil etc. Alte dăți însă el dă glas slăbiciunii, neputinței sau resemnării: un fapt inconturnabil, model inconturnabil. Există, în fine, și situații când capătă conotații negative, devenind sinonim cu ”inevitabil” și chiar ”nedorit”: inconturnabilul Jidvei, inconturnabila doamnă… Asta începe să semene cu soarta în sine a adjectivului. Nu credeți că ar cam fi timpul să scuturăm jugul ”inconturnabil” și să lepădăm acest tic verbal anost? Ce armonii secrete, ce unde magice, ce efluvii misterioase or fi emanând cele cinci silabe (la feminin – șase) încât să nu ne punem smulge din vraja lor atotputernică? O fi cumva cuvântul ”inconturnabil” cu adevărat inconturnabil?”

Despre Jurnalul lui Alice Voinescu scrie pe larg Sorin Lavric. Iată cum descrie o importantă parte a vieții acesteia: ”Urmează actul final al umilinței publice: pensionara este arestată în 1951 și închisă 19 luni la Jilava și Ghencea. După eliberare e trimisă în domiciliul forțat la Costești în județul Iași. Revine în București în 1954, la vârsta de 69 de ani. Ultimii șapte ani și-i va petrece într-o detașare radicală de evenimentele istorice, jurnalul căpătând tenta unei etuve de fierbere creștină. Alice Voinescu vorbește compulsiv cu soțul decedat și poartă lungi dispute teologice cu Dumnezeu. E aici un De profundis clamavi te, Domine. De fiecare dată obsesia e aceeași: cu ce a greșit de a trebuit să treacă prin atâtea? Resemnată, își taie orice aderență la lume, nemaidând atenție istoriei și încetând să mai creadă în ordinea instituită de mâna omului. Capătă o umoare de sceptică dezolată, când revoltându-se în fața lui Dumnezeu, când împăcându-se cu el.”

Ana Blandiana semnează articolul săptămânii despre Constantin Brâncoveanu din perspectiva istoriei, intitulat ”De la Edicule la Sighet, despre credință și memoria modelelor”: ”Când în 1688 Constantin Brâncoveanu se urca pe tronul Țării Românești, era în curs tipărirea Bibliei inițiate de Șerban Cantacuzino, ”cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români”, cum avea să scrie istoricul A.D. Xenopol. Constantin Brâncoveanu a continuat această operă care reprezintă pentru limba română ceea ce biblia lui Luther reprezintă pentru limba germană, cum spune Alexandru Zub, după cum a continuat râvna construcției intelectuale a predecesorului său. A adus tiparnițe, a organizat învățământul, prin Academia Domnească de la Sfântul Sava, a schițat în 1694 prima universitate românească și, neobosit, a construit și a reconstruit biserici, mănăstiri și palate în stilul care îi poartă numele și care este chiar o parte, cea mai frumoasă, a definiției sufletului nostru. Arta românească nu poate fi imaginată fără sfertul de secol brâncovenesc, după cum spiritualitatea românească nu poate fi înțeleasă fără moartea sa. (…) Pentru că cea mai mare victorie a comunismului – o victorie de a cărei importanță ne-am dat seama într-un mod dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, omului nou, omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr și ea trebuia distrusă pentru a se putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei – crimă în același timp contra rațiunii și contra istoriei – este opera primordială a comunismului”.

(Jovi)

Articole similare

Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică, de Jean Marie Ragon

Jovi Ene

Trei autori români și cărțile lor recente: Radu Paraschivescu, Lucian Boia, Mihail Vakulovski

Jovi Ene

Replay

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult