Editorial Recomandat

Fragment în avanpremieră: ”Să bați din palme cu o singură mână”, de Richard Flanagan

Sa bati din palme cu o singura manaFilme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Să bați din palme cu o singură mână”, de Richard Flanagan, ce apare în luna martie la Editura Litera, în cadrul Colecției Clasici Contemporani. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Într-o noapte geroasă din 1954, o femeie coboară treptele barăcii unde spera să înceapă o nouă viață și dispare în iarna australiană, lăsând în memoria Sonjei, fiica ei de trei ani, doar ecoul unui cântec de leagăn. Treizeci și cinci de ani mai târziu, Sonja se întoarce în locurile copilăriei, vrând să înțeleagă motivele acestui abandon. Își întâlnește tatăl, a cărui cumplită furie a alungat-o de acasă, și trebuie să înfrunte demonii trecutului ce i-a bântuit părinții: ororile ocupației naziste din Slovenia, țara ei de origine.

Să bați din palme cu o singură mână zugrăvește barbaria unei lumi vechi și asprimea unei țări noi, unde destine fără speranță caută să se răscumpere prin iubire.

Fragment în avanpremieră:

1954

Toate acestea vei ajunge să le înţelegi, dar niciodată nu le vei cunoaşte, toate acestea s‑au petrecut demult, tare demult, într‑o lume care, între timp, s‑a prefăcut în turbă, într‑o iarnă uitată, pe o insulă despre care puţini au auzit. A început cu puţin înainte ca ninsoarea să acopere, complet şi irevocabil, urmele de paşi. Când norii negri învăluie cerul înstelat şi luminat de lună, când bezna fără umbre se întinde peste pământul ce încă mai şopteşte.

În clipa aceea de graţie, când timpul încremenește, ghetele de un roşu aprins ale Mariei Buloh au coborât pe a treia şi ultima treaptă acoperită de zăpadă a barăcii de lemn. În clipa aceea, pe când își întorcea fața de la cabană, Maria Buloh şi‑a dat seama că deja se îndepărtase prea mult şi că nu se mai putea întoarce.

Unii spun că în noaptea aceea a fost pur şi simplu luată pe sus de furia viscolului, că furtuna cumplită, ce mătura totul în cale, a purtat‑o ca pe un înger până în pădurea de lângă colonia lor, că Maria Buloh a zburat ca o nălucă spre ţinuturile sălbatice ce se întind dincolo de locul acela care ardea ca o rană proaspătă, de glonţ.

Dar bineînţeles că nu e adevărat.

Unii spun chiar că s‑a prefăcut în furtună, în vijelia care avea să‑i urgisească pe toţi. Dar pe astfel de furtuni înspăimântătoare nu poţi zbura, ca într‑un vis. Unor asemenea furtuni nu poţi decât să încerci să le ţii piept şi tocmai asta a făcut Maria Buloh, fiindcă, la urma urmei, era o femeie cu capul pe umeri, nu una care să‑și ia zborul, chiar dacă unii spun altceva. A înfruntat vântul ca pe un zid care, dintr‑o clipă într‑alta, s‑ar fi putut prăbuşi peste ea şi s‑a zgribulit în paltonul acela stacojiu, ponosit, strâns pe corpul ei pricăjit. Dar să n‑o luăm înainte cu povestea, căci vântul a început să bată mai tare de‑abia când femeia părăsea colonia. Şi mai avea de mers până să ajungă atât de departe.

– Mamă, a auzit Maria Buloh vocea unei fetiţe dinspre baraca de lemn.

Apoi din nou, de data aceasta mai mult un scâncet:

– Mamă…

Maria Buloh a rămas pe treapta aceea, privind oriunde, numai la baraca de lemn din spatele ei nu, în timp ce încerca să liniştească fetiţa pe care o lăsase înăuntru. Maria Buloh și‑a privit ghetele de un roşu aprins, s‑a uitat la urmele frumoase pe care le lăsau pe zăpada proaspătă nişte ghete atât de scâlciate, a văzut, pe celelalte două trepte de lemn, cum încep să‑i dispară urmele paşilor în ninsoarea învolburată şi s‑a întrebat din ce e alcătuită frumuseţea şi de ce binele are parte de un timp atât de scurt înainte să dispară.

– Aja, aja, a spus Maria Buloh, încercând să liniştească fetiţa cu vorbele pe care le spuneau mereu mamele din ţara ei ca să‑şi adoarmă copiii. Aja, aja.

S‑a îndepărtat fără să se uite înapoi, la baraca de lemn, privind în sus, fără o ţintă anume, dincolo de marginea coloniei uitate de lume, spre pădurea întunecată. S‑a uitat la cerul negru al nopţii. A privit ninsoarea ce se prelingea în conurile luminii galbene, electrice. A privit fulgii albi care coborau în spirală. S‑a uitat cum se răsuceau, se învârtejeau, de parcă ar fi fost chiar timpul care nu curge constant, ci cum vrea el. Maria Buloh s‑a uitat cum ninsoarea îi arăta că aerul nu rămâne nemişcat, ci capătă nenumărate forme geometrice, are posibilităţi infinite de a face mişcări graţioase, inexplicabile.

În clipa aceea, Maria Buloh a simţit că vede absolut totul, că se vede până și pe ea, ca şi cum ar fi jucat într‑un film şi acesta era platoul de filmare. Gândind astfel, n‑a mai auzit strigătele îndepărtate ale fiicei ei din baraca pe care tocmai o părăsise.   Sunete ciudate. Sunete pe care nu voia să le audă.

– Mamă, striga fetiţa, dar mama ei nu voia să audă.

– Aja, aja, repeta Maria Buloh, mângâietor, deşi nimeni nu poate şti dacă rostea cuvintele pentru ea, pentru copilul ei sau fără nici un motiv, fiindcă se îndepărtase deja de căsuţă şi, oricum, ninsoarea acoperea toate sunetele. Aja, aja.

Continua să privească: vedea totul cu alţi ochi, de parcă n‑ar fi avut nici o legătură cu ea. A văzut că toată scena în alb‑negru era luminată de stâlpii goi care flancau ceea ce părea a fi o stradă, că de o parte şi de alta a străzii erau barăci de lemn, nefinisate, cu acoperişul şi coşul din tablă ondulată, şi că unora dintre cei care locuiau acolo le aminteau de toate suferinţele îndurate în lagărele de muncă silnică din Urali sau din Siberia. Dar ştia că acolo nu e Uniunea Sovietică a lui Stalin. Ştia că nu e Kolîma, nici Goli Otok sau Birkenau. Ştia că nu e nici măcar Europa. Ştia că e o colonie de muncitori a Comisiei Hidroelectrice, numită Butlers Gorge, care se înălţa ca o bubă acoperită de zăpadă în sălbăticia pădurii tropicale.

În acest spaţiu infinit, barăcile fuseseră construite uşă în uşă, de parcă până şi ele se ghemuiau şi se înghesuiau, tremurând, în faţa atotputerniciei şi a tăcerii necunoscutului, care putea fi binevoitor, la fel cum poate că nici nu‑i păsa de oameni, dar poveștile cumplite pe care aceștia le purtau cu ei – cronici ale secolelor de barbarie şi orori repetate, pe care le duceau în spinare, împreună cu câteva milieuri din dantelă, fotografii încreţite, și cu obiceiuri şi feluri de a mânca ciudate – nu le lăsau decât libertatea de a le fi teamă.

Fiindcă a nu te teme însemna să‑ţi imaginezi o lume dincolo de propria experienţă de viaţă. Ceea ce era prea mult pentru oricine.

Muncitorii erau nevoiţi să stea în acele ţarcuri înghesuite de barăci pentru că în acest ţinut muntos, îndepărtat, din îndepărtata insulă a Tasmaniei, situată la mare distanţă de îndepărtata Australie, nu exista nici o altă aşezare cale de mulţi kilometri. Existau doar râuri sălbatice şi lanţuri muntoase sălbatice şi peste tot o pădure tropicală care ceda doar ici şi colo domnia unor câmpii acoperite cu rogoz sau, mai sus, ierbii‑negre, alpine.

Asta a văzut ea.

Cât despre ce a auzit, nu a auzit nimic.

Era începutul marii explozii în construcția de baraje. Era vremea când noii australieni veneau în astfel de locuri sălbatice, la munca de jos, ca să înalţe baraje fiindcă slujbele din oraşe, pe care noii australieni bineînţeles că le‑ar fi preferat, le reveneau vechilor australieni. Dar Maria Buloh, nevasta lui Bojan Buloh, mama Sonjei Buloh, nu se ducea la Butlers Gorge.
Ea pleca de acolo.

Pentru totdeauna.

Şi aşa, Maria Buloh a continuat să păşească pe strada pustie, o femeie tânără, îmbrăcată într‑un palton vechi, cu o valijoară de carton; urmele lăsate de ghetele ei au despărțit în două, pentru câteva clipe, colonia mohorâtă, sumbră, măturată de furtună, pe când imaginea ei își pierdea deja contururile lumeşti în zăpada care cădea fără încetare.

Stratul de tăcere pe care ninsoarea îl aşternuse peste colonie a fost întrerupt de duduitul unui mic motor. Razele de lumină galbenă, difuză, ce răzbăteau dintr‑un singur far proiectau o baltă de culoarea urinei în vârtejul fulgilor. Apoi un motociclist aplecat peste ghidon, cu ataşul gol, a apărut din neantul alb şi s‑a îndreptat spre ea. Motociclistul a trecut în viteză pe lângă Maria Buloh, apoi, după vreo cincizeci de metri, a încetinit, a luat‑o la dreapta şi s‑a oprit în faţa cantinei. Maria Buloh s‑a oprit și ea, s‑a întors şi a rămas cu privirea ațintită într‑acolo.

În fața intrării principale în cantină, o uşă dublă, din şipci de lemn, a văzut vreo zece femei strânse în jurul unui foc improvizat într‑un butoi de tablă plin cu mangal; femeile preferau să schimbe o vorbă afară, numai să nu stea singure în case, chair dacă acolo era cald. Erau îmbrăcate într‑un amestec donquijotesc de rochii de vară şi paltoane groase, iar pe cap purtau fie o bască, fie o pălărie pleoştită, fie una de pai, fie un batic, alcătuind un curcubeu exotic. Unele stăteau în picioare, altele şedeau pe butoiaşe de bere, goale, sporovăind şi bând din când în când din berea adusă de bărbaţii lor – soţi, prieteni, curtezani – din cantina destinată numai bărbaţilor. Ușa se deschidea uneori, ca să intre ori să iasă cineva, iar atunci aburul bârfelor, al bancurilor şi râsetelor, ca şi zgomotul de pahare sparte, se revărsa peste femei, ajungând în strada principală.

Motociclistul, care purta o geacă de piele şi avea casca pe cap, a oprit motorul, a coborât şi, luând o poză dramatică, a intrat cu paşi mari în cantină, pe lângă femei. O clipă, cele care şedeau pe butoiaşe au rămas surprinse de această apariţie plină de culoare. Pe urmă i‑au auzit glasul răsunând în cantina înţesată de bărbaţi.

– Mă numesc Eric Preston, a strigat el. Sunt preşedintele Sindicatului Muncitorilor din Australia şi am venit să rezolv problema refugiaţilor. Cine‑i şeful aici?

Dar imediat vocea lui stridentă s‑a pierdut în acel adevărat Babilon, unde bărbaţii beau ca să‑şi uite trecutul, iar femeile și‑au îndreptat din nou atenția spre femeia singură, cu o valiză, care pleca Dumnezeu ştie unde, într‑o noapte atât de păcătoasă; femeia singură, care se uita lung la ele şi prin ele, de parcă ele ar fi fost şi n‑ar fi fost acolo, de parcă ar fi văzut un viitor înrudit cu trecutul, când toate vor fi din nou împrăştiate de vânt şi nimic nu va rămâne din acest timp şi loc cumplit. Faţa ei (atât de tânără, atât de tânără, încât acum pur şi simplu le descumpănea) părea aproape orientală: structura oaselor şi ochii mari erau altfel decât la australieni, iar cutele – câteva doar, dar adânci – nu păreau a fi opera anilor sau a soarelui, ci a unui sculptor care i le dăltuise pe faţă ca să‑i accentueze frumuseţea stranie, exotică.

Mai târziu, unele au spus că femeia greşise, condamnând ceea ce nu puteau înţelege. Poate datorită acestei condmnări sau poate dintr‑o emoţie total opusă, dintr‑un pic de compasiune faţă de o tragedie care li se putea întâmpla şi lor, sau poate din motive pe care nu le pricepeau, ele și‑au dat coate şi au tăcut când Maria Buloh s‑a uitat lung la ele şi tot ce au auzit, şi ele, şi Maria Buloh, era doar larma continuă a bărbaţilor din cantină.

Articole similare

Viața și cariera lui Robin Williams

Jovi Ene

Anim’est 2014: Competiția internațională 4

Andreea Andrusca

Fragment în avanpremieră: ”Imperiul fetelor bătrâne”, de Liliana Corobca

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult