Editorial Recomandat

Fragment în avanpremieră: ”Poate Estera”, de Katja Petrowskaja

Poate Estera.Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Poate Estera”, de Katja Petrowskaja, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, în traducerea lui Al. Şahighian, o carte recomandată de blogul nostru. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în Poate Estera în căutarea originilor sale, descoperindu-şi filiaţia încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanşat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci şi unu de ani mai târziu; o străbunică numită, poate, Estera, care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpei Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toţi locuitorii evrei din oraş… Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri şi precise investigaţii la faţa locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut şi prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

Pentru Poate Estera, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărţi nepublicate, cu Premiul Ernst Toller şi cu Premiul de literatură Aspekte în 2014, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.

Fragment în avanpremieră:

Reţeta

Descoperirea că oamenii se mai şi sfârşeau m-a luat pe nepregătite, s-a lăsat peste mine ca o umbră, m-a acoperit ca ligheanul pe care Don Quijote şi l-a pus cândva pe cap, în chip de coif, şi în care peste veacuri babuşka mea oarbă fierbea magiunul. Acum ligheanul se prăfuia de ani de zile pe dulapul din bucătărie.

Când a murit Lida, sora mai mare a mamei mele, am înţeles ce-nseamnă cuvântul istorie. Dorinţa mea de cunoaştere era coaptă, eram pregătită să fac faţă morilor de vânt ale amintirii, când dintr-odată ea a murit. Mă oprisem ţinându-mi răsuflarea, gata s-o întreb, şi-aşa am şi rămas în continuare – de-ar fi fost o bandă desenată, bula ce-ar fi trebuit să conţină cuvintele mele ar fi fost goală.  Istorie e atunci când, deodată, nu mai există oameni pe care să-i întrebi, ci numai surse. Nu mai aveam pe nimeni pe care să-l fi putut întreba, care să-şi amintească ceva despre acele vremuri. Tot ce-mi rămânea erau frânturi de amintiri, însemnări şi documente îndoielnice din arhive îndepărtate. În loc să fi pus întrebări din timp, m-am înecat înghiţind cuvântul istorie. Oare eram acum matură fiindcă Lida murise? Eram la cheremul istoriei.

Tot ce mi-a rămas de la mătuşa Lida e o reţetă de cvas, o băutură răcoritoare. Reţeta a nimerit de puţină vreme în mâinile mele, alunecând dintr-un teanc de facturi neplătite, ca şi cum aş mai avea datorii şi la Lida. Când am cunoscut-o pe tanti Lidija, sau Lida cum îi spuneam noi – după război trecea drept o frumuseţe antică a Institutului Pedagogic din Kiev, Lida de la Facultatea de Defectologie, aşa cum se numeşte la noi încă şi azi pedagogia medicală –, aşadar când am cunoscut-o pe Lida, care ne privea calm şi uşor nepăsătoare din fotografiile din acea vreme, ea era o fiinţă cu şorţ şi cu mers târşâit, care ani de zile n-a spus nimic, ci doar ne-a servit un fel după altul în farfurii cu marginea de aur, intrând şi ieşind din bucătărie. Mâncaţi!! Din familia noastră, a fost cea din urmă care le-a predat copiilor surdomuţi – ştia secretul, ştia ce-i răbdarea, gătea în tăcere, iar acum, dintr-odată, nu mai era.

Mult timp n-am priceput ce însemna EBP.KBAC, aşa scria sus pe hârtiuţă, mă holbam la acest EBP, căci prescurtarea cu litere chirilice ar fi putut fi înţeleasă la fel de bine ca EBP опейский, evropeiskii, european, sau ca EBP ейский, evreiskii, evreiesc, aşadar cvas european sau evreiesc, după plac. O nevinovată utopie a limbii ruse şi urbi et orbi al mătuşii mele, de parcă Europa şi evreii s-ar trage din aceeaşi rădăcină, iar aici, în această reţetă şi în această prescurtare s-ar găsi ipoteza înviorătoare că toţi evreii – chiar şi cei care nici măcar nu mai erau evrei – se puteau număra printer cei din urmă europeni, la urma urmei citiseră tot ce ţinea de Europa şi o definea. Sau poate că mătuşa mea nu voia să scrie cuvântul „evreiesc“ întreg, caracterul său fragmentar şi prescurtarea permiţând şi o altă opţiune de citire, de pildă că această băutură nu e totuşi într-atât de evreiască, ci mai degrabă – în ciuda usturoiului conţinut – doar aluziv, doar un pic evreiască.

foto-poateesteraReţeta s-a dovedit a fi un soi de exerciţiu poetic încifrat. Nu observasem niciodată că mătuşa mea ar avea într-însa ceva evreiesc, şi nici n-avea, în afara faptului că gătea aceste feluri de mâncare pe care abia după moartea ei le-am putut atribui bucătăriei evreieşti; şi-am înţeles că tocmai ea, care nu voia să aibă nimic de-a face cu suferinţa că spui „evreu“, şi pe loc te şi gândeşti la  morminte, şi care, fiindcă mai trăia, nici nu putea fi evreică, aşadar că tocmai ea învăţase de la bunicii ei, pe-atunci încă evrei, să gătească tot ce-i gustos şi suculent, preluând o mulţime de lucruri despre care nici chiar mama ei nu mai avea habar. Aşa încât pentru Lida gefilte fiş, ştrudel şi forşmac erau bucătăria ei ucraineană.

Ingrediente:

O salată mare

O căpăţână mare de usturoi

O legătură mare de mărar

(Aici lipseşte un rând)

Fierbi apa şi-o laşi să se răcească la temperatura camerei. Speli salata, apoi tai rădăcina şi cotorul, apoi tai totul mărunt şi cureţi usturoiul.

Această epistolă mi se adresa. Cine altfel scrie reţete de bucătărie ca o formulă de adresare pe un ton uşor patetic?

Să speli mărarul şi să-l tai.

Să amesteci totul şi să-l pui într-un borcan de trei litri.

Oare tanti Lida m-avea în vedere pe mine sau toţi oamenii în general?

Borcanul de trei litri, triohlitrovaia banka, mă făcea să fiu şi mai nesigură pe mine. Fiindcă bucătăria de-acolo, cu borcanul ei de trei litri pentru păstrarea saramurilor, cu tifoanele pentru strecurarea zemii, cu cratiţele ei de fontă, şi bucătăria de-aici sunt despărţite de o generaţie de ustensile. Unde cumperi la Berlin ţesătura subţire ca să strecori fierturile? Acolo, în Ucraina, avem cârpuşoare şi basmale decolorate şi tifoane, lighean de aramă şi linguri de lemn pentru magiun care fuseseră cumpărate cândva, şi dacă întrebai când, ţi se spunea că după război.

Dar ea a tăinuit totul, şi-odată cu ea au dispărut şi toate ştrudelele ei, gefilte fiş, salamurile dulci cu stafide, prăjiturelele – cele cu prune uscate, cele cu miere, lămâie şi nuci –, până şi cuvântul idiş zimmes, însemnând o garnitură de morcovi, l-a luat cu ea de parcă totul trebuia într-adevăr să rămână secret. A trecut totul sub tăcere: cât de frumoasă fusese cândva, cât de citită era, a trecut totul sub tăcere slujindu-l pe bărbatul ei, erou de război de şapte ori rănit de gloanţe, cel mai frumos dintre eroi, a trecut sub tăcere, mergând la bucătărie şi venind înapoi, toate bolile şi grijile ei, metodele pedagogice, surzenia crescândă, a trecut sub tăcere zilele de naştere ale morţilor, ale celor omorâţi pe care le-a comemorat, decenii la rând, de una singură, a trecut şi altele sub tăcere, îşi amintea de toate şi de toţi cei care lăsaseră o urmă în viaţa ei, a trecut sub tăcere războiul şi ce fusese înainte şi după, şi toate trenurile şi toate oraşele, tristeţea pricinuită de tatăl ei care supravieţuise războiului, dar nu se mai întorsese la familia lui şi mai târziu trăise ani în şir în casa de-alături, într-un bloc de nouă etaje construit din prefabricate în aşezarea noastră sovietică anonimă. Când ajunsese matură şi apoi bătrână, tot mai aştepta, şi la un moment dat a amuţit, pricepând că surzeşte tot mai mult, şi s-a întors la copiii ei surdomuţi pe care-i instruise o viaţă întreagă, şi de-ar fi putut, şi-ar fi trecut sub tăcere şi propria-I moarte. N-o întrebasem de nimic, iar acum mă întreb cum de-am ratat-o atât de deplin pe ea şi viaţa ei, de parcă de la bun început îi acceptasem surdomuţenia hotărâtă, rolul ei şi felul în care-i servise pe alţii. Ce oare păzeam în acea vreme când ea mi-ar fi putut dărui toate astea, de pildă, reţeta lui EBP.KBAC, mie şi întregii Eвропa?

Despre autoare:

Katja Petrowskaja s-a născut în 1970 la Kiev. Studiază filologia la Tartu, în Estonia, apoi la New York, Stanford şi Moscova, obţinând titlul de doctor cu lucrarea sa despre poetul rus simbolist Vladislav Hodasevici. Din 1999 se stabileşte la Berlin, ca jurnalistă, colaborând la mai multe publicaţii ruseşti şi de limbă germană (Neue Zürcher Zeitung, Tageszeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung ş. a.). Poate Estera. Povestiri (Vielleicht Esther. Geschichten, 2014) a fost scrisă în germană şi este prima ei carte, tradusă între timp în peste douăzeci de limbi.

Articole similare

Top 5 cărți citite în 2019 (de Tudor-Costin Sicomas)

Tudor-Costin Sicomas

Boicot, a boicota

Codrut

Nenumitul Edi Cârlan

Cristina-Ionela Grigore

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult