Editorial

Dezbatere pe marginea cărţii lui Andrei Oişteanu, „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” (II)

Andrei Pleşu (moderator), Angelo Mitchievici, Laura Grünberg, Ioan Stanomir, Răzvan Voncu, Vintilă Mihăilescu, Andrei Oişteanu, „Sexualitate şi societate”. Dezbatere pe marginea cărţii lui Andrei Oişteanu, „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” (Polirom, 2016),  desfăşurată la Colegiul Noua Europă, pe 29 noiembrie 2017

Pe 29 noiembrie 2017, la Colegiul Noua Europă, a avut loc o dezbatere pe marginea volumului semnat de istoricul religiilor Andrei Oişteanu, ”Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, apărut în 2016, în ediţie ilustrată, în seria de autor pe care editura Polirom i-a consacrat-o. Evenimentul a fost moderat de Andrei Pleşu și, alături de autor, au participat Laura Grünberg, Vintilă Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir şi Răzvan Voncu. Despre acest volum a scris pe larg pe Filme-cărți.ro Dan Romașcanu. Publicăm mai jos a doua parte din dezbatere, în cvasi-integralitatea ei (puteți citi prima parte aici):

Răzvan Voncu (redactor şef la „România literară”):

Trebuie spus că, în pofida unei opere vaste, care a acoperit domenii şi teme variate, în opinia mea, există trei calități structurale care definesc discursul lui Andrei Oişteanu. Prima ar fi aceea că este erudit fără să fie plicticos. Cea de-a doua este aceea că provoacă scandal, în sensul bun al termenului, scandal intelectual, fără ca să fie o secundă, în cărțile sale, scandalos. Iar cea de-a treia este că pune înaintea societății româneşti, în mod cât se poate de serios, teme morale fără să fie moralizator, în sensul popesc al termenului.

Andrei Pleșu, Angelo Mitchievici, Răzvan Voncu, Laura Grünberg

O să încep cu scandalul. Mirarea lui Mircea Cărtărescu că această carte n-a apărut mai devreme nu este o mirare retorică şi nu este nici un elogiu colegial. După cum nici referințele la Jim Morrison nu sunt doar o dovadă a erudiției exotice a savantului care ascultă şi muzică rock. La noi, din cauza sistemului comunist, anumite dezbateri, care s-au purtat în Occident în anii ’60-’70, nu s-au purtat sau s-au purtat „sub capac”. De pildă, revoluția sexuală a anilor ’60, care a redefinit o întreagă generație şi a schimbat, până la urmă, împreună cu fenomenul beat, cu mişcarea rock, înfățişarea spirituală a universității şi apoi a întregii societăți occidentale, dacă s-a produs la noi, s-a produs la modul subteran, în cel mai bun caz. În sensul că nu a fost verbalizată, conceptualizată. Probabil că referințele la Jim Morrison vor să spună că, întrucât şi la noi a existat o mişcare rock, chiar dacă subterană, trebuie să bănuim că s-a produs ceva oarecum similar cu acea revoluție sexuală din Occident. Referința nu este aşadar exotică, ci este cât se poate de serioasă.

Din păcate, după 1989, după căderea comunismului, ne-am luat cu altele, iar aceste teme, care, repet, au structurat discursul intelectual occidental contemporan, la noi nu au apărut. Cartea de azi a lui Andrei Oişteanu (Sexualitate şi societate, Polirom, 2016), care, ca şi celelalte, este o recuperare, ce ilustrează, în opinia mea, foarte bine specificul culturii române. Departe de a fi, aşa cum s-a spus, în nişte decenii, protocronică, cultura noastră este mai degrabă o cultură de sfârşit de ciclu, care încheie strălucit o etapă, un curent de gândire, prin lucrări fundamentale.

După 1989, tematica sexualității, atât cât m-a preocupat pe mine şi am putut să o urmăresc, a fost abordată în două extreme: o extremă fiziologică, extrema medicinei (în care există cercetări numeroase, fără îndoială) şi, respectiv, extrema dogmatică, a Bisericii. Întregul spațiu între fiziologie şi dogmatică, spațiul cultural, a rămas neocupat sau ocupat prin cercetări parțiale – studiile de gen, studiile despre minorități sexuale ş.a.m.d. sunt părți ale acestui discurs, fără îndoială, dar ele nu sunt fundamentale. Meritul extraordinar al cercetării despre care vorbim acum este că acoperă întregul domeniu într-o perspectivă interdisciplinară, care leagă sexualitatea de societate şi societatea de sexualitate, adică urmăreşte atât impactul sexualității asupra societății, transformările pe care le-a produs în societate, dar şi invers, impactul pe care societatea, prin regulile ei, prin legile ei scrise sau nescrise, l-a avut asupra sexualității.

Partea de erudiție, spuneam, este impresionantă prin aceea că nu plictiseşte. Cartea se citeşte cu mult interes, este scrisă de cineva care ştie să povestească idei: aceasta este o mare calitate. Andrei Oişteanu este un mare scriitor de idei, care ştie să facă palpabilă şi pentru nespecialişti – nu accesibilă în sensul vulgar, ci recognoscibilă, inteligibilă – o temă foarte specială. Tuturor, cartea ne-a spus ceva profund şi ne-a schimbat felul în care privim şi tema, şi impactul ei asupra istoriei religiei şi literaturii.

Sexualitate şi societate este o carte-epitom al culturii române şi o carte care arată personalitatea profundă a lui Andrei Oişteanu. Noi suntem, bon gré, mal gré, literaturo-centrici: asta v-o spune cineva care face critică şi istorie literară. Noi, când vorbim de cultură, vorbim în primul şi în primul rând de literatură. Andrei Oişteanu este primul savant contemporan care, poate, sparge această barieră, care merge către istorie, către religie, către reprezentări artistice, într-un discurs ce are o extraordinară coerență şi substanță. Există cultură şi dincolo de discursul literaturii, iar o asemenea cercetare arată că sexualitatea se vede nu numai în textele literare: poate se vede chiar mai puțin în textele literare decât în alte texte.

În fine, un aspect care mi se pare important – nu sunt un conservator, dar nu sunt nici un om de stânga – este aspectul moral. Acesta mi s-a părut important şi în cercetarea lui Andrei Oişteanu despre imaginea evreului în cultura română, şi în cea despre narcotice, şi în cartea despre Eliade şi Culianu. Sexualitatea are o componentă morală pe care, din păcate, bisericile o transformă în componentă moralizatoare, mergând chiar către represiune. Îți trebuie mult spirit de finețe să faci diferența între un păcat cu adevărat grav împotriva spiritului şi un păcat venial, care nu are repercusiuni în lumea spiritului, care nu te opreşte în drumul către desăvârşirea personală. Cartea lui Andrei Oişteanu pune problematica relației între sexualitate şi societate în termeni de discuție morală şi arată cât de important este liberalismul, libertatea de a alege. Este o carte scrisă într-un spirit liberal, fără să fie o carte de stânga. Nu este o carte neutră, pentru că aici avem un cercetător angajat civic, în spiritul unor idei în care şi eu personal cred, dar nici nu este un om care să transforme obiectul de cercetare într-o pledoarie personală, aşa cum făcea, de exemplu, Iorga. Andrei Oişteanu nu face asta: inteligența sa constă în a pune în fața cititorului piesele unui puzzle, a-i da regulile de folosire, a-i spune cum vede el personal puzzle-ul, dar îi lasă şi o portiță prin care cititorul poate reasambla puzzle-ul în funcție de propria sa opțiune, de propria sa lectură.

E o carte multi-stratificată, pe care, de câte ori o citeşti, o citeşti altfel: de fiecare dată găseşti cu totul şi cu totul alte aspecte care, la prima lectură, ți-au scăpat. Poți s-o citeşti fundamental, ca pe o carte exhaustivă, care pune bazele cercetării în acest domeniu, dar poți s-o citeşti şi ca pe-o carte plină de observații aparent de amănunt, dar foarte pătrunzătoare, cu privire la cultură, la spiritualitatea umană, la această relație între eros şi agapé, pe care Biserica a tratat-o într-un fel şi pe care cultura o tratează într-un mod cu totul şi cu totul diferit, variat şi mult mai deschis. Mi se pare formidabil să avem în cultura română de azi şi astfel de cercetători, care lucrează, cum spunea aici Ioan Stanomir, pe proiecte mari. Cărțile lui Andrei Oişteanu nu apar pe bandă, apar la intervale de 5-6 ani, sunt cărți muncite, sunt cărți bine gândite, în care se vede clar că autorul nu a vrut să lase nimic esențial deoparte, că şi-a pus toate întrebările cu putință. Că, atât cât este omeneşte cu putință s-a străduit să răspundă la toate aceste întrebări, fără să o facă într-un spirit nesuferit, de savant care ştie tot. Ştie, fără îndoială, tot despre domeniul pe care-l abordează, dar îl abordează cu cordialitate, cu talent, cu deschidere.

Cartea pe care o dezbatem aici este o carte care deschide, de fapt, domeniul. Sigur că e o carte fundamentală şi probabil că 30 de ani de acum înainte nu vom mai avea o asemenea cercetare, pe acest domeniu, care să rivalizeze cu ea. Este o carte din care se pot naşte o mulțime de alte cărți. Andrei Oişteanu e un risipitor de idei: îl pun, la acest capitol, lângă Vianu şi Nemoianu, doi dintre marii noştri scriitori de idei. Astăzi, Andrei Oişteanu este un al treilea risipitor cordial de idei fertile. În cărțile sale ai subiecte pentru o mulţime de cercetări, care se pot face şi pot da rezultate spectaculoase.

În alte culturi, asemenea lucrări se scriu (mai bine zis, vezi ceea ce spuneam în introducere, s-au scris) de colective de cercetare, chiar de către institute. Noi nu avem această preocupare instituționale pentru o mulțime de teme care, în Occident, se fac prin mici eforturi constante şi neostentative. Noi avem cărturari, savanți care despică fundamental domeniul şi ne dau cercetări absolut excepționale. Andrei Oişteanu este, fără discuție, unul dintre aceştia.

Vintilă Mihăilescu și Andrei Oișteanu

Vintilă Mihăilescu (profesor la Facultatea de Sociologie, SNSPA):

O să încerc să preiau, într-un fel, două idei care au fost deja lansate aici şi anume „frica de femeie” – care a fost formulată şi sub semnul întrebării – şi, pe de altă parte, „ancorarea sexualităţii în dreptul cutumiar”. Aparent, sunt două lucruri total diferite, dar totuşi sunt complementare.

Dacă este să brodez pe tema „frica de femeie”, m-aş întoarce spre ceea ce, cred eu, este coloana vertebrală a acestei cărţi despre sexualitate şi anume dreptul masculului alfa. Drept care, de fapt, este o obligaţie şi care este în permanenţă însoţită de o anxietate. Aici lucrurile sunt foarte importante şi pot fi analizate mai departe.

Aş începe cu relaţia dintre sexualitate şi corp. Ştim cu toţii că acesta este, în general, un fel de metonimie a Universului, că există întotdeauna o corespondenţă între reprezentarea culturală a corpului şi reprezentările culturale ale cosmosului, ale lumii ş.a.m.d. Iar corpul este bisexuat, aşa că, oricare ar fi aceste reprezentări, există o binaritate care le străbate: sexualitatea este un fel de logică binară, un instrument logic de clasificare, de ordonare a universului. Lumile diferitelor culturi sunt sexuate, de la relaţia organică dintre fecunditatea feminină şi fertilitatea naturii la sexualitatea cerului şi pământului, sexualitatea casei şi chiar a cunoaşterii. Aceeaşi dualitatea poate fi construită şi utilizând alt operator logic al corpului: stânga-dreapta – iar uneori femeie-bărbat şi stânga-dreapta merg mână în mână. O imagine care îmi trece acum prin cap este aceea a ţăstului în cultura balcanică, cu cele două componente ale sale, cea fixă, „baba”, reprezentantă a pământului, şi cea mobilă, clopotul acela de metal denumit „moş” şi care simbolizează cerul. De aici putem merge direct în unele culturi africane care practică un fel de „orgii” sexuale ritualice pentru a stimula fertilizarea pământului de către roua cerului, să facem un ocol prin yin şi yang pentru a ne întoarce apoi la ierarhiile europene dintre raţiunea masculină şi pasiunea feminină, de pildă. Ca „operator logic”, sexualitatea te plimbă astfel pretutindeni în timp şi spaţiu, iar Andrei Oişteanu ne invită la o astfel de preumblare fascinantă.

Pe de altă parte, este vorba despre sexualitate ca atare, despre actul sexual. Aici, Andrei Oişteanu vorbeşte foarte explicit de complexul, de anxietatea de castrare, despre motivul universal, se pare, al vagina dentata – pe care îl ilustrează cu lux de amănunte. Dar, din câte ştiu, în societăţile în care sexualitatea nu este legată direct de reproducere (mai exact, progenitura nu este legată direct şi nu este responsabilitatea tatălui biologic, ci al „tatălui social”), nu există fantasma acestui complex de castrare. Rămâne de verificat… El există însă cu certitudine în societăţile în care sexualitatea înseamnă reproducere, iar reproducerea este controlată, este foarte importantă social. La limita între ironie şi serios, acest drept al masculului, care este o obligaţie, o obligaţie de omnipotenţă sexuală – de care, în contextele mitologice, depinde ordinea lumii, depinde cosmosul, iar în registru social depinde bunăstarea şi chiar supravieţuirea colectivităţii – generează o presiune culturală uriaşă, care nu există în regnul animal şi care produce un gen de anxietate, care, la rândul ei, trebuie fie controlată, fie proiectată în afară. În Oltenia, pe care o ştiu mai bine, explicaţia este foarte simplă: dat fiind că proba cearşafului nu validează doar virginitatea femeii, ci şi potenţa bărbatului, dacă aceasta nu iese cum trebuie înseamnă că bărbatul respectiv a fost „legat” de o vrăjitoare şi există metodele de a-l dezlega. Deci ai ţapul ispăşitor în această poveste de im-potenţă: tot femeia.

Tot acest complex, care este ilustrat de către Oişteanu în perioade diferite, în ipostaze foarte diferite, ne invită la o (re)gândire a dominaţiei masculine (altiminteri evidentă şi universală), dar care pare să fie mult mai complicată şi cu o etiologie iarăşi mai complexă decât simpla dorinţă de putere a Bărbatului. Dorinţa de putere care aparţine doar unui gen (dar de ce?…) nu cred că poate explica tot. Din acest punct de vedere, întreaga carte a lui Andrei Oişteanu deschide şi spre o întrebare fundamentală, de-a dreptul ontologică: originea dominaţiei masculine.

Complementar, legat de ancorarea în dreptul cutumiar, mă refer la sondarea culturii româneşti dincolo de problematica general umană a sexualităţii. Aş începe prin a constata o curioasă amnezie a exegeţilor culturii ţărăneşti de la noi, în care ţăranul român este atât de subtil încât nu bea, nu mănâncă şi… nu are sexualitate. Ceea ce este ciudat: despre sexualitate în folcloristica românească nu s-a scris mai nimic. Despre băutură la români, da, dar despre practicile sociale ale băutului, nu – ş.a.m.d. Tot ce ţine de viaţa pământească a ţăranului este în mare măsură ocultat. Or, din acest punct de vedere, premiera este absolută şi deschide foarte multe piste şi întrebări. O să mă refer numai la capitolul unic în economia de ansamblu a cărţii despre faimoasa baladă Toma Alimoş, care ni se prezintă cu totul altfel. Prin analiza pe care o face asupra baladei Toma Alimoş, se schimbă profund imaginea pe care o avem despre haiducul faimos: cu foarte mare acurateţe, Andrei Oişteanu desprinde aici nişte elemente fundamentale de sisteme de rudenie. Nici despre rudenie, în România, nu s-a scris aproape nimic: există, desigur, analizele aprofundate ale lui Stahl despre organizarea pe spiţe de neam şi satele umblătoare pe moşi, există cartea despre familie a lui Costaforu, Nicolae Constantinescu a scris câte ceva despre rudenie în folclor, dar cam atât. Din punctul de vedere al antropologiei, se poate spune, la limită, că avem o antropologie culturală, dar nu avem o antropologie socială. Or, în acest context, analizele lui Andrei Oişteanu sunt de pionierat şi, brusc, te uiţi la Toma Alimoş din cu totul altă perspectivă. Dacă am fi ştiut mai multe despre rudenie în România, ceea ce spune Andrei Oişteanu în această carte nu ar fi trebuit să fie o surpriză, ar fi trebuit să fie cunoscut, pentru că lucrurile sunt vechi, sunt destul de clare odată explicate, dar până acum acest gen de explicaţie nu prea a existat.

Mai departe, intrând în rudenie, ajungi în teritorialitate. Ce face Toma Alimoş? Încalcă nişte reguli de teritorialitate, care sunt legate de proprietate, care sunt legate de neam. Deci, neam/rudenia-teritoriu-proprietate, o triadă care se dezleagă şi se leagă în această exegeză a unei balade ultra-cunoscute.

Din acest punct de vedere, eu cred că principalul merit al acestei cărţi, dincolo de a spune ceea ce spune, de a da unele răspunsuri inedite la întrebări vechi, este de a deschide spre noi întrebări prin ceea ce doar sugerează. Sunt convins că nu vor trece 30 de ani până la următoarea cercetare, aşa cum s-a spus, ci doar trei ani şi vor fi zeci de cărţi care vor urma pistele şi sugestiile lui Andrei Oişteanu. În orice caz, sper…

Andrei Oișteanu (cercetător, Institutul de Istorie a Religiilor):

În primul rând, mulțumesc lui Andrei Pleșu și echipei de la NEC, care au organizat această dezbatere. Mulțumesc și celor care au vorbit înaintea mea. Andrei Pleșu mă îndeamnă să scriu un studiu despre înjurăturile la români. Vast program. L-am început chiar în această carte, în capitolul intitulat ”Du-te-n mă-ta”. Într-adevăr, deplâng şi eu lipsa unor studii în această privință, pentru că sunt tot fapte etnologice, rămase complet nestudiate. A fost studiat blestemul, dar care este un văr îndepărtat al înjurăturii. Conu Alexandru Paleologu a adus un elogiu invectivei noastre neaoşe: “Demnă de elogiu e înjurătura noastră principală sau, dacă pot zice, de bază, cea mai simplă şi absolută: respingerea preopinentului la starea prenatală, poate chiar pregerminativă. E o reducţie la neant, o recuzare ontologică.”

Tot Andrei Pleșu a amintit un fel de motto al cărţii mele, cu Cioran reproșându-şi, la 56 de ani, că nu i-a adus sexualităţii „omagiul pe care îl merită”. M-a făcut să mă gândesc acum ce motto ar fi trebuit să dau acestei cărți. Mi-a venit în gând unul care spune așa: ”Bărbatul e o femeie ca oricare alta”. Este semnat de Marx. Dar nu de Karl Marx, ci de Groucho Marx. Un alt motto interesant este ”Femeia e un bărbat ratat”, tipic macho-ist Un aforism pe care Nichita Stănescu a îndrăznit să-l întoarcă pe dos, ca pe-o mănuşă: ”Bărbatul e o femeie ratată”. De fapt, peste toate plutește aforismul aforismelor în această privință, aparținând lui Simone de Beauvoir: ”Femeie nu te naști, ci devii”. Mai rar s-a spus atât de mult despre societatea noastră, cu atât de puţine cuvinte.

Laura Grünberg analizează cantitatea de feminism militant pe care o conține cartea mea și conchide că nu sunt chiar un feminist, dar sunt un simpatizant al mişcării, ceea ce oricum e onorant. Într-o dezbatere similară pe marginea aeleaşi cărți, Mihaela Miroiu a spus publicului: ”Nu se aude vocea femeii”. Sigur că nu se aude, pentru că în secolele 17-18-19, vocea femeii nu prea se auzea. Iar când se auzea, nu era consemnată. Am încercat ca, în această carte, să fiu eu vocea femeii („Madame Bovary c’est moi”) și să echilibrez în acest fel macho-ismul, androcraţia, patriarhalismul istoriei societății umane. Cum zice o glumă proastă, dar din păcate adevărată „History is his-story, not her-story”.

Andrei Oișteanu

Suntem în ajun de Sf. Andrei și legenda spune că spiritele ies din morminte, pentru a ne hăitui, pentru a hărțui bietele noastre trupuri păzite doar de ceva usturoi. Vin strigoi, vin vampiri, vin zburători. De fapt, Sf. Andrei pare să fi preluat funcțiile unei divinități păgâne, ţărăneşti, care se ocupa cu ținerea sub control a spiritelor. E un fel de Halloween românes. Interesant este faptul că aceste spirite – zburătorul, vampirul, strigoiul – au libido, au impulsuri sexuale, lucru care mă duce cu gândul la un vechi ritual românesc. Când moare un adolescent, un tânăr nelumit, necăsătorit, care nu a apucat să cunoască dulceața erotismului, el este simbolic căsătorit în coșciug, cu o fată tânără îmbrăcată în mireasă. Asta se întâmplă în zonele etnografice mai izolate și mai conservatoare, care au păstrat acest obicei. Această nuntă rituală se organizează de goază că tânărul, în drumul lui spre Lumea de dincolo, se va întoarce în comunitate pentru a degusta plăcerea sexuală pierdută. Ori întoarcerea unui spirit din Lumea de dincolo este un scandal în lumea țărănească, o catastrofă. Gail Kligman a scris o carte, ”Nunta mortului”, bazată mai ales pe obiceiurile din Maramureș și Oaș. În ediția a doua a cărţii Sexualitate şi societate, la care lucrez acum, am să introduc la rândul meu un capitol nou care se va intitula ”Dreptul sexual al mortului”. Este, deci, vorba de o mireasă pentru lumea de dincolo, un ritual macabru, o necrogamie plină de semnificații mentalitare, menită să omoare definitiv defunctul. Și toate elementele care compun această ceremonie fynerară parafrazează, într-un fel sau altul, ceremonia nupțială. Se ajunge până la bocete sau până la poeme țărănești, poezii populare, cum este „Miorița”, care vorbește despre „moartea ca nuntă”: ”Iar tu de omor/ Să nu le spui lor./ Să le spui curat/ Că m-am însurat.”

Interesant este faptul că etnologul Petru Caraman, care a studiat acest obicei magico-ritual, l-a găsit în toată zona slavă, nordică și estică, nu numai pe orizontala spațiului, ci și pe verticala timpului. L-a găsit atestat în secolul al X-lea de către un istoric arab (Ahmed ibn Fadlan), la ruși, înainte de creștinare. Fata, care urma să ia de bărbat defunctul, era omorâtă și cei doi erau îngropați împreună. N-am adus întâmplător vorba despre asta. Ca o concluzie la această mică poveste, voi spune că există o bogată mitologie (și ritologie) a vampirului, a vârcolacului, a strigoiului şi a zburătorului în spațiul românesc, care e atestată din străvechime de Herodot, care vorbea de licantropi în zona Moldovei de azi. Nu întâmplător un mit ca al lui Dracula s-a născut în spațiul carpato-dunărean.

Unul dintre modurile de a privi sexualitatea umană este de a-l compara cu sexualitatea animalelor, adică de a privi natura versus cultura ființelor. Animalele participă la toată mecanica sexuală dintr-o pornire de instinct de reproducere, de conservare a speciei. La ele, actul sexual este complet lipsit de idei morale, culturale, religioase. Din punct de vedere cultural, omul este cea mai rasată dintre fiinţe, dar din punct de vedere natural, omul este o ființă ratată. Sexualitatea lui nu mai răspunde exclusiv la instincte înnăscute. Eminescu a surprins acest element în Scrisoarea a IV-a: ”Nu vedeți c-acea iubire serv-o cauză din natură?”. Ca atare, nu merită ”Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atât de van/ Ce se-abate și la păsări de vreo două ori pe an”. Deci, actele sexuale, mecanice și simple, care se produc în natură devin extrem de complicate şi de interesante la om, pentru că acesta poate – din motive culturale sau cultuale – să-și înfrâneze complet sau să-și desfrâneze complet instinctul sexual.

Andrei Pleșu și Andrei Oișteanu

Un alt element care ne deosebește de animale este prezența himenului la femeie. Timp de milenii, himenul a fost încărcat cu atâtea semnificaţii morale, religioase şi culturale, încât a devenit el însuși un mit. În vechea Grecie, exista un zeu al căsătoriei, Hymenaios (Hymeneus la romani). Toată ceremonia nupţială era organizată în jurul existenţei sau nu a himenului. Zeul Hymenaios era celebrat prin ode, de unde vine și cuvântul ”imn”, de la „himen”. O altă deosebire semnificativă este faptul că oamenii sunt singurele fiinţe care fac dragoste față-n față și nu față-n spate, cum fac toate celelalte ființe. Acest lucru modifică fundamental actul sexual, creând în primul rând o simetrie, o omogenitate, o egalitate, cât și funcții foarte importante în cultură: privirea ochi în ochi, sărutul reciproc, îmbrățișarea, contactul reciproc gură la ureche, creşterea valorii „culturale” a sânilor în actul sexual și toate celelalte.

Sunt și asemănări între animale şi oameni. Toată mitologia „masculului alfa” vine de la animale. Principalii masculi se înfruntă între ei, unul învinge și rămâne să-și disemineze sămânța în toate femelele turmei sau haitei. Vintilă Mihăilescu spunea că nu e un privilegiu, e o obligație, o datorie, pentru că el – genetic vorbind – este purtătorul sămânței celei mai bune, el este cel care va procrea exemplarele cele mai reușite ale turmei. Masculul alfa are și alte calități și atribute, nu numai sexuale: el conduce turma, o duce la apă, în locurile unde e hrană, o păzește de răufăcători. Dar masculii tineri („lupii tineri”) îl pândesc pe masculul alfa, până când acesta dă semne de slăbiciune, inclusiv de impotenţă sexuală. Noul mascul alfa îl sfîşie pe cel vechi şi se culcă cu mama sa. În acest mecanism socio-sexual a întrevăzut Freud mitul (şi complexul) lui Oedip. Acest mecanism s-a translat în forme foarte diferite în societatea umană, creând practica numită ius primae noctis, dreptul/obligaţia seniorului, a feudalului, a micului boier, a suveranului, în unele părți a marelui preot, de a dezvirgina în noaptea nunții femeile din domeniul respectiv.

Sexualitatea a fost, şi a rămas în bună măsură, un subiect tabu pentru societatea românească. Răzvan Voncu spunea că institute întregi ar trebui să lucreze, în Occident, pentru o astfel de carte. Dar astfel de cărţi, „de la origini până-n prezent”, nu se mai scriu în ziua de azi. Ele sunt apanajul secolului al XIX-lea. Astăzi, un cercetător occidental care atinge problema sexualității o face pe o nișă temporară, spaţială sau culturală. Ceea ce ne duce cu gândul la faptul că suntem un popor care tabuizează lucrurile, un popor pudibond, ipocrit şi conservator, care nu are deschiderea, libertatea şi curajul de a studia ceea ce practică zi de zi, de la stadioane până la căminele de nefamiliști.

În plus, ies în vileag şi întârzierile cunoscute ale culturii române. În esență, nu avem o cultură a erotismului, cum au alte popoare. Nu avem, în patrimoniul nostru cultural, o Cântare a cântărilor, nu avem un Ars amandi sau Metamorfoze, nu avem Măgarul de aur al lui Apuleius sau Satyricon al lui Petronius, nu avem o colecție cum este Kamasutra la indieni, 1001 de nopți la arabi, nu avem Decameronul lui Boccaccio, nu avem Legenda lui Don Giovanni sau personaje precum Marhizul de Sade sau Casanova. Cultura erosului la români a apărut târziu, cu poeții Văcărești, Matei Milu, Alexandru Beldiman, Costache Conachi şi mai ales cu Anton Pann şi Spitalul amorului. Dar suntem deja târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Nu e vorba de protocronism, nici măcar de sincronism, ci de postcronism.

Articole similare

Ultima parte a trilogiei lui Carlos Ruiz Zafon dedicate publicului tinar, tradusa in colectia Biblioteca Polirom

Jovi Ene

Interviu Andrei Ruse: ”Nu mi-am propus să spulber niciun mit, nici să încerc să ţin în puf vreo personalitate”

Jovi Ene

Prizonieră în Teheran, de Marina Nemat

Alina Tălmaciu

1 comment

Dan Romascanu 23 ianuarie 2018 at 12:10

Cred ca merita de mentionat ca filme-carti a publicat una dintre primele recenzii ale cartii lui Oisteanu, daca nu chiar prima.

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult