Editorial Recomandat

Destinul si scrierile a doi confinati celebri: Cesare Pavese (II)

Prima parte aici.

2. Cesare Pavese

Cesare Pavese s-a nascut la 9 septembrie 1908 in satul Santo Stefano Belbo din Piemont unde parintii sai se aflau in vacanta, ei locuind mai mult la Torino. Orfan de tata de la o varsta frageda ramane cu o mama sevara si catolica. Incepand cu anul 1926 urmeaza Universitatea de Litere din Torino unde isi descopera pasiunea pentru limba engleza si literatura anglofona. Traduce romanul lui Herman Melville, Moby Dick. Si-a pregatit teza de doctorat asupra lui Whitman. La inceputul anilor 1930 a continuat sa citeasca literatura in limba engleza, de la Lewis, Hemingway, Lee Masters pana la Cummings, Lowell, Anderson etc. In 1931 i-a aparut prima sa traducere: Domnul nostru Wrenn de S. Lewis. In aceslasi an Pavese  a scris prima poezie din ciclul Lavorare stanca (Munca oboseste). In 1933 i-a aparut traducerea in limba italiana a romanului lui James Joyce Portrait of an Artist as a Young Man realizata de Pavese.

Destinul lui Pavese se va schimba in mod dramatic in ziua de 13 mai 1935 cand a fost arestat impruna cu Carlo Levi si Einaudi in urma raziilor efectuate de politie pentru a elimina grupul antifascist Giustizia e Liberta din care insa el nu facea parte, spre deosebire de Carlo Levi chiar daca era directorul revistei La Cultura, editata de Einaudi. A fost detinut in inchisoarea torineza Nuove, apoi la Roma pentru a fi condamnat la trei ani de exil, la fel ca si Carlo Levi, in sudul Italiei. Intre 5 august 1935 si 16 martie 1936 Pavese a avut domiciliu fortat in Calabria, in satul Brancaleone. In acest interval, femeia pe care o iubea s-a casatorit cu un altul, eveniment care l-a marcat profund si care a constituit unul din motivele pentru care a inceput sa scrie un jurnal, intitulat Il mestiere di vivere, publicat postum.  Victoria lui Musollini in Abisinia ramasa in constiinta posteritatii prin masacrele efectuate de camasile negre fasciste si prin folosirea gazelor de lupta este marcata printr-o relaxare politica interna. La fel precum Carlo Levi si Pavese este eliberat inainte de executarea intregii condamnari. Pavese isi reia activitatea de traducator, publicand traduceri din Dos Passos, Steinbeck. A continuat sa scrie litaratura, atat poezii cat si povestiri. In 1939 a terminat de scris romanul Il Carcere in care se regasesc ecouri din exilul calabrez.

In 1941 a publicat la Editura Einaudi primul sau roman, Paesi tuoi pe care autoritatile il condamna ca pe o ofensa adusa patrei, Patrie aflata in plin razboi mondial, cu apetitul teritorial amplificat. Scandalul a fost provocat de naturalismul unor descrieri, zugravirea prejudecatilor poporului italian si, mai ales, prezentarea realista a vietii satului italian (o alta asemanare intre Pavsese si Levi). In agitata si dureroara perioada 1943-45, cand Italia a fost teatrul direct al confruntarilor dintre germani si Aliati, ea fiind de altfel si divizata, Pavese s-a aflat la Torino, in zona germana. Ulterior s-a refugiat in zona deluroasa piemoteza la Serralunga spre a scapa de zelul criminal al fascistilor lui Musollini. Nu a luat parte la confruntarile dintre partizani si fascisti si germani, sanatatea lui fiind subreda inca din copilarie, el avand astm. Dupa sfaristul razboiului s-a apropiat doctrinar si politic de comunism. La 10 iulie 1945 Fernanda Pivano i-a respins definitiv cererea de casatorie. Chiar daca lui Pavese incepea sa i se recunosca talentul literar, perioada postbelica a reprezentat pentru el una plina de neimpliniri pe plan sentimental. Ultima idila, cea cu actrita americana Constance Dowling, intalnita la Roma s-a sfarsit tragic prin tradarea iubitei, nemultumita de performantele scriitorului.. La 17 august 1950 Pavese a inchiriat o camera la hotelul din fata garii din Torino iar la 26 august s-a sinicis, se pare noaptea. Pe noptiera s-au gasit saisprezece capsule goale de somnifer iar pe prima pagina a volumului sau aparut in 1947 Dialoghi con Leuco a scris “Ii iert pe toti si tuturor le cer iertare. E bine asa? Si fara prea multa galgie, va rog.”

Il mestiere di vivere” (Meseria de a trai) a aparut la Editura Einaudi in anul 1952 si reprezinta unul din cele mai cutremuratoare jurnale scris vreodata, insumand scrierile lui Pavese din perioada 1935- 1950. Citindu-l ai impresia ca autorul nu a scris cu cerneala ci cu propriul suflet, pe care-l descarca de dureile unei vieti chinuite. “Imi petrec ore intregi rozandu-mi unghiile, exasperand din pricina oamenilor, dispretuind lumina si natura, cuprins de spaime copilaresti dar atroce; e o intoarcere la vremea cand aveam douazeci de ani. Ce lume s-a afla dincolo de marea aceasta nu stiu, dar orice mare are si celalalt mal, si voi ajunge. Ma las scarbit de viata pentru  a o putea savura inca o data.”

Pavese, profund nevrozat si nefericit revine constant asupra vietii avute: “Dar la naiba: a avut vreun rol tineretea in meseria mea? Iar daca cei sapte ani n-ar fi lipsit, si daca s-ar fi terminat cu bine, adica daca as fi compus poezii care sa reziste, daca as fi gasit o munca satisfacatoare, o nevasta si o multumire in viata, daca as fi avut si eu o casa si as fi fost impacat cu spectacolul public; daca toate astea ar fi fost asa, as avea acum ceva mai mult? Ar fi meritat osteneala? As fi stat la masa aceasta cu mai multa placere?” (pag.37)

Durerea si dezamagirile repetate i-au ascutit atat de mult spiritul incat ai impresia ca nu-si coboara garda nici o clipa. Unde putem gasi un elogiu mai virtos al liberatati, al individualitii decat in aceste randuri: ”Arta de a nu ne lasa descurajati de reactiile altuia, amintindu-ne ca valoarea unui sentiment este judecata noastra intrucat noi suntem cei care-l simtim, nu cei care intervin. Arta de a ne minti pe noi insine stiind ca ne mintim. Arta de a privi lumea in fata, adica si pe noi insine, ca si cum toti ar fi personaje dintr-o nuvela de-a noastra. Arta de a ne aminti mereu ca, nevalorand nimic, nici noi si nici vreunul dintre toti ceilalti, noi valoram mai mult decat oricine, pentru ca suntem noi. Arta de a considera femeia ca pe o bucata de paine, chestie de abilitate. Arta de a cobori fulgerator in inima curerii, pentru a ne ridica printr-o lovitura de calcai.” (pag.118)

Marziano Guglilminetti scria in prefata editiei romanesti a volumului: “Nazism, fascism, comunism si democratia insasi, nu joaca in gandurile sale acel rol important la care ne-am ingadui, omeneste vorbind, sa ne asteptam. Politica este colaterala vietii si artei dar nu absenta, si din perspectiva razboiului emite refectii asupra poparelor si al puterii, asupra imperiilor si al revolutiilor ce nu rapesc spatiul celeilalte directii a notatilor, devenite maxime; despre atitudinea umana, marile sentimente ( iubire, ura dar si manie si entuziasm), despre marile categorii ale existentei (singuratatea, libertate, pacat, suferinta, durere)”. In aceasta perspetiva Pavese scria “Fantezia umana este infinit mai saraca decat realitatea. Daca ne gandim la viitor noi il vedem tot timpul dezvoltandu-se dupa un sistem. Nu ne gandim ca trecutul este un haos multicolor de generatii. Aceasta poate de asemenea sa ne serveasca drept consolare fata de groaza cauzata de barbaria tehnica si totalitara a viitorului. In urmatorii o suta de ani se va putea produce o suita de cel putin trei momente in spiritul uman va putea sa traiasca succesiv in piata, in puscarie si in ziare.”

Acelasi Marziano Guglilminetti  preciza ca“ (…) in Meseria de a trai sinuciderea este, in primul rand, adresarea unui ramas bun cuvantului si scriiturii< Nu vorbe. UN gest. Nu voi mai scrie>. Intr-un jurnal a nu mai scrie sau a te sinucide coincid in mod necesar.”

Anxietatea si amarciunea de a trai nefericit, diferit fata de semenii sai razbate constant, ca o mare tema existentiala “Nu, nu sunt nebuni oamenii acestia care se distreaza, care se bucura, se plimba, fac dragoste, lupta- nu sunt nebuni, caci adevarul este ca am vrea sa facem si noi la fel.” “Adevaratul raté nu e cel care nu reuseste in lucrurile mari- cine reuseste?- ci in cele marunte. Sa nu poti avea un camin al tau, sa nu poti pastra un prieten, sa nu poti satisface o femeie, sa nu-ti castigi viata ca oricare altul. Acesta este cel mai trist raté.” (pag49) “Nu va trebui sa mai iei niciodata in serios lucrurile care nu depind de tine singur. Ca dragostea, prietenia si gloria.”

Cruzimea si ipocrizia lumii si a semenilor/ semenelor, cinsimul socio-uman sunt criticate virulent “ Si mai afla un lucru: oricat de ingrozitoare au fost pana acum incercarile, esti facut astfel incat maine vei fi supus unor incercari si mai grele. La tine se intampla, cu vremea, sa creasca numai capacitatea de-a te dezlantui, nu aceea de a rezista. Ai fost vreodata altceva decat copilul de odinioara? Ca lumea sa aiba mila de noi trebuie sa ne prezentam bine (keep smiling) sa nu fim prea murdari, sa reprezentam un avantaj pentru cine se ocupa de noi. Pe cand celui care intr-adevar ar cere mila si sacrificiu- umilitul, obsedatul, omul sfarsit, muradar si stangaci la vorba, disperat si insetat- cine ar vrea sa-i dedice viata sa?” Notatiile lui si-au pastrat valabilitatea si dupa o jumatate de secol . “E de notat ca devenind adulti, oamenii nu invata noi moduri de a face bine- de a fi buni- ci doar de a face rau, de a fi rai. In privinta aceasta, fireste, nu ispraveste niciodata de invatat.” Aceasta cruzime il determina pe Pavese sa devina si el, la randul sau, un cinic:   ”E o neghiobie sa fii indurerat de pierderea unei tovarasii: puteam sa nu ne intalnim niciodata cu persoana aceea, asa ca putem sa ne lipsim de ea.”

Un posibil leac la cruzimea lumii? “Lasati sa treaca o experienta care va parea nefericita, o veti vedea cu alti ochi si va fi extraordinara. Scurgerea timpului in tacere reintinereste popoarele si indivizii.”

O alta tema majora in jurnalul lui Pavese este complexul femeii, de o importanta majora tocmai pentru ca este conex temei esecurilor in viata fiind in mare masura declansatorul acesteia din urma. „Orice femeie doreşte cu pasiune un prieten căruia să i se destăinuie şi cu care să-şi umple golul orelor în care al treilea e departe; şi pretinde acestui prieten să nu-i tulbure dragostea; se înfurie dacă acest prieten îi cere ceva care să aibă vreun amestec cu dragostea ei; acest prieten trebuie deci sa se abtina si sa-si struneasca propriile priviri si propriile cuvinte cu singurul scop de a nu mai incerca dorinta, dupa care numaidecat femeia- orice femeie- scoate la iveala priviri, unghii si cuvinte ca sa descopere aceasta dragoste si sa-si vada prietenul cum sufera. Si o face fara sa isi dea seama” Referirile autobiografice sunt evidente caci in timpul exilului sau fortat una din iubirile sale l-a abandonat preferand un altul. „Toata seninatatea si altrusimul si virtutea si sacrificiul pier in prezenta celor doi- barbat si femeie- despre care stii ca s-au culcat si se vor culca impreuna. Misterul lor nerusinat este de neingaduit. Si daca unul din ei este tot ceea ce visezi tu? Atunci ce-o sa se aleaga de tine? A iubi pe cineva este ca si cum ai spune: de acum inainte aceasta persoana se va ingriji de fericirea mea mai mult decat de propria sa fericire. Ce poate fi mai imprudent decat asta?”

Una din posibilele solutii de aparare, un adevarat scut este imaginata in randurile Ca sa posezi ceva sau pe cineva trebuie  sa nu i te dai cu totul, sa nu-ti pierzi capul, ci sa ramai superior. Dar e o lege a vietii ca sa te bucuri numai de ceva caruia i te dai cu totul. Au fost tare isteti cei care au descoperit dragostea lui Dumnezeu: altceva care, in aceeasi masura, sa fie si posedat si sa te bucure nu exista.” „ Nu trebuie sa ne plangem daca o persoana pe care o iubim foarte mult se comporta uneori ca dusmanii, calcandu-ne pe nervi, sau facandu-ne intr-un fel sa suferim. Nu trebuie sa ne plangem ci sa tezaurizam cu aviditate aceste manii si amaraciuni pe care le avem: ne vor servi sa ne indulcim durerea in ziua cand acea persoana ne va lipsi intr-un mod oarecare. (pag.115) La 27 octombrie 1938 Pavese scria “Este posibil sa nu te gandesti la femeie asa cum nu te gandesti la moarte.”

Florin Chiritescu preciza in postfata volmului ca “Pentru Pavese poezia, scrisul constituie singurele elemente, ca aerul, ca apa, care-l mai pot mentine, retine in viata. Obsesia mortii devine atat de puternica, incat scriitorul trebuie sa se lupte cu disperare ca sa-i scape, si jurnalul sau intitulat nu numai atat de sugestiv ci si cu o disperare atat de vitala, de dramatic umana, il situeaza pe o pozitie de o demnitate incontestabila”

3. Concluzii

Levi si Pavese sunt doi reprezentanti de marca ai culturii italiene din secolul trecut, legati atat prin aceleasi optiuni politice antifasciste care i-au determinat pe amandoi sa simpatizeze si sa adere la miscarea comunista italiana, comunism pe care nu-l cunosteau decat din auzite, invelit in aura romantica a rezistentei impotriva fascismului si nazismului cum era in acele prime momente postbelice, cu o aura complet nemeritata care ascundea vederii atat crimele lui Stalin cat si pactizarea cu Hitler din 23 august 1939 cat si prin atractia fata de rural, fata de satul italian, piemontez in cazul lui Pavese sau lucanez, in cazul lui Levi. Satul italian traieste in scrierile lor asa cum era in acea perioada, plin de viata, crud uneori, inapoiat, pastrandu-si insa vigoarea brutala determinata de apropierea nemijlocita de pamantul iubit.

Articole similare

Fragment în avanpremieră: ”Femeia de la fereastră”, de A.J. Finn

Jovi Ene

Eveniment: Mircea Cărtărescu la Ploieşti

Codrut

Simona Halep – calul negru al sportului alb

Victor Alartes

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult