Editorial Recomandat

Brian Boru

220px-Brain_Boru_sculpture_outside_Chapel_Royal_outside_Dublin_CastleTrinity College din Dublin este cea mai veche universitate irlandeză, înfiinţată în 1592 de regina engleză Elisabeta I şi care găzduieşte, în acelaşi timp, şi cea mai vastă şi bogată colecţie de carte din întreaga Irlandă, numai în the Long Room fiind depozitate 200.000 de cărţi, printre ele şi celebra the Book of Kells, unul dintre cele mai frumoase manuscrise din întreagă lume (formată din cele patru Evanghelii din Noul Testament), scris în jurul anului 800 d. Hr. În acest cadru cultural generos, se organizează şi diverse expoziţii tematice. În vara acestui an s-a ales comemorarea unui mileniu de la o celebră bătălie din istoria Irlandei, cea de la Clontarf din 1014 d. Hr. câştigată de regele irlandez Brain Boru împotriva unei coaliţii alcătuită atât din vikingii din Dublin, cât şi din aliaţii irlandezi ai acestuia. Titlul expoziţiei: „Emperor of the Irish: Brain Boru and the Battle of Clontarf”.[1] Cert este că bătălia de la Clontarf a reprezentat în mitologia istorică a poporului irlandez cam ceea ce este Posada, Podul Înalt sau Călugăreni în cea a poporului român.

Scurt context istoric

În perioada Evului Mediu timpuriu, atât Irlanda, cât şi restul Europei erau un conglomerat de formaţiuni politice mai mici sau mai mari, oricum departe de importanţa şi mărimea geografică a actualelor state, aflate într-o continuă fierbere, redefinire, divizare, căci, să nu uităm, nu exista principiul naţionalităţilor care avea să domine istoria Europei din secolul al XIX-lea. În 793 d. Hr., călugării din Lindisfarne, Northumbria, Anglia, au observat primele corăbii vikinge înaintând spre ţărmul britanic, acest an fiind unul de referinţă, marcând începutul nenumăratelor invazii vikinge asupra Arhipelagului Britanic. Peste doar doi ani, vikingii şi-au făcut apariţia şi în Irlanda, începând să jefuiască ţărmurile, intrând din ce în ce mai adânc în interiorul insulei. Principalele ţinte: mănăstirile irlandeze (în absenţa unor oraşe demne de acest nume) care erau expuse, nefiind prevăzute cu elemente de fortificaţii, în jurul cărora gravita civilizaţia celtică irlandeză pre-engleză şi care tezaurizau nenumărate bogaţii pe care prădătorii vikingi (în zona britanică mai degrabă norvegieni şi danezi) le apreciau în mod deosebit.

Story of IrlandÎn 802 şi 806, vikingii au atacat chiar centrul monastic al Irlandei, aflat pe insula Iona, ucigând 68 de călugări. După ce primele valuri distructive au trecut, vikingii au început să ierneze în Irlanda, căutând cele mai bune locuri pentru a-şi proteja celebrele drakkare. Dacă expediţiile de pradă, foarte sângeroase ale vikingilor, erau, de regulă, organizate de o căpetenie norvegiană sau daneză şi angrenau resurse semnificative (sute de bărbaţi), în schimb situaţia politică din Irlanda era dominată de diviziuni interne, nenumărate clanuri şi mici regate luptându-se pentru întâietate. Nici măcar invaziile vikinge nu au forţat o unificare a acestora în faţă duşmanului comun. Cum procedau de obicei, după ce au petrecut câteva ierni în zona proaspăt cucerită, vikingii s-au stabilit în punctele strategice din Irlanda, care permiteau accesul rapid către mare, fondând numeroase oraşe de coasta ale Irlandei, cel mai important fiind chiar Dublinul. Iniţial, existau două aşezări în zona Dublinului, la vărsarea râului Liffey în Marea Irlandei, Ath Cliath (vadul îngrădit) şi Dubh linn (bazinul întunecat), oraşul Dublin dezvoltându-se ca un regat independent viking, care a prosperat datorită integrării lui în comerţul internaţional al vikingilor (am putea face o analogie cu deschiderea unei fabrici Ford în Coreea de Nord sau chiar cu preluarea Dacia de către Renault), intervenind în fricţiunile şi razboaiele civile irlandeze.

Brian Boru s-a născut în puternicul clan Daclassian din centrul Irlandei care controla o arteră vitală pentru Irlanda medievală: cursul răului Shannon care era navigabil, o adevărată autostrada medievală.[2] Ulsterul era dominat de clanul Ui Neill, care reuşise performanţa de a împiedica accesul vikingilor în nordul împădurit, plin de mlaştini, dar şi păzit de războinici cel puţin la fel de neînfricaţi şi puţin creştinaţi precum erau şi vikingii. În 976, danezii din Limerick l-au asasinat pe conducătorul clanului Daclassian care s-a răzbunat jefuind oraşul danez. Imar şi fiii săi au încercat să scape cu viaţă, punându-se la adăpost într-o mănăstire irlandeză (ăsta da paradox, după ce le jefuiseră un secol!) care, cel puţin teoretic, ar fi trebuit să fie inviolabil. Nu şi pentru fratele lui Mothgamain, Brian, care a pătruns în mănăstire şi şi-a măcelărit fără remuşcări adversarii.

Cathedral

Preluând puterea, Brian Boruma (lordul care primeşte tribut în vite) şi-a extins influenţa clanului său din regiunea Connaught către cea sudică, Munster şi estică, Leinster, stabilind un armistiţiu provizoriu cu rivalii din Nord. Însă regele irlandez al Leinsterului, încuscrit cu regele viking al Dublinului, nu avea cum să accepte condiţia de vasal al lui Brian Boru pentru mult timp. Rebeliunea lui Mac Murchada a dus la concentrarea forţelor lui Brain Boru pentru o decisivă campanie împotriva duşmanilor din est, lupta dându-se în apropierea Dublinului, în comitatul Wicklow, sfârşindu-se cu fuga aliaţilor. Boru a jefuit şi ars Dublinul, îndreptându-şi apoi atenţia asupra Ulsterului, unde în 1002 ultimul urmaş al clanului Ui Neill s-a spus lui Boru şi armatei sale. Prin forţa armelor, aproape toată Irlanda era supus voinţei unui singur rege, Brain Boru, care a negociat şi cu Biserica Romano-catolică din Irlanda şi, mai ales, cu dioceza din Armagh, recunoscându-i supremaţia ecleziastică (care se menţine până în ziua de astăzi) asupra întregii insule. În schimb, clericii din Armagh l-au numit „Împărat al Irlandei” (sintagma ce se vede, a dăinuit timpului).

Cu toate acestea, dominaţia şi controlul (tipic medieval) lui Brian Boru erau fragile. În primăvara anului 1014, revolta a izbucnit din nou în Leincester şi Dublin, vikingii din oraş cerând ajutorul vikingilor din Europa, o flotă importantă de drakker-uri aducând trupe proaspete rebelilor. Bătălia de la Clontarf a avut loc la 23 aprilie 1014 (în Vinerea cea Sfântă). Una din tradiţiile istorice consemnează că Brain Boru nu şi-a condus personal în luptă armata compusă din irlandezi din Connaught şi Munster, hiberno-normanzii din oraşele de coasta Limerick şi Waterford şi mercenari din insula Manx, având în vedere că se apropia de onorabila vârstă de 70 de ani, ci fiul său Murchad. Alte surse contrazic aceasta relatare. Lupta a fost feroce, cum lesne ne puteam imagina, dar spre finalul zilei, sorţii înclinau balanţa în favoarea oastei lui Brain Boru, câmpul din Clontarf umplându-se cu cadavre, îmbibând pământul cu sângele miilor de oameni cazuţi. Nici Brian Boru nu a scăpat masacrului, căci o căpetenie vikingă din Man, Broadar, ar fi reuşit să rupă liniile irlandeze şi să-şi croiască drum până la cortul lui Boru pe care l-ar fi decapitat cu o lovitură de topor. Alte surse indică faptul ca Boru ar fi murit pe câmpul de luptă. Rămăşiţele regelui irlandez au fost îngropate în Catedrala Saint Patrick din Armagh[3].

Batalia de la Clontarf, pictură de Hugh Frazer
Batalia de la Clontarf, pictură de Hugh Frazer

Mult mai durabilă decât uniunea personală realizată de Brian Boru şi care nu a supravieţuit morţii sale a fost legenda creată în jurul figurii sale istorice, aceea de unificator, dar şi de luptător neîncetat împotriva invadatorului străin. Mitul, ştim bine de la Lucian Boia, reduce o imagine mult mai complexă, o realitate vastă, cu nenumărate nuanţe doar pentru a fi folosit în conştiinţa unui popor în momentele de cumpăna şi, har Domnului, acestea au fost numeroase în istoria irlandezilor. „Mitul presupune o anumită structura, şi este indiferent în fond, pentru definirea lui, dacă această structura înglobează materiale adevărate sau fictive, sau adevărate sau fictive în acelaşi timp (…) Mitul este puternic integrator şi simplificator,având tendinţa de a reduce diversitatea şi complexitatea fenomenlor la o axa privilegiată de interpretare”[4].

Figura şi personalitatea istorică a lui Brian Boru, dar şi mitizarea sa seamănă izbitor de mult cu cea a lui Mihai Viteazul în istoria şi conştiinţa românilor. Mai puţin caracteristică tradiţiei populare româneaşti, pentru irlandezi Brain Boru a ajuns un personaj de legendă foarte prezent în folclor (există şi un marş al lui Brain Boru). Procesul de mitizare a luat amploare în Irlanda[5], o colonie britanică foarte săracă, mai ales în secolul al XIX-lea, fiind, într-un fel, ceea ce a fost Mihai Viteazul pentru poporul român: „Atunci când Mihai Viteazul apare ca făuritor al unităţii naţionale, ne aflăm în faţă unui proces de mitificare, pentru simplul motiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia statului naţional al ultimelor două secole, inexistentă în anul 1600”[6] După cum nici voievodul muntean nu avea programată o astfel de unificare structurală, nici Brian Boru nu avea cum să conceapă ceva similar în cazul Irlandei, mai ales că vorbim despre evenimente care au avut loc cu şase secole înainte de Mihai Viteazul.

În ambele cazuri, este vorba despre o logică politică medievală pe care fie nu o mai înţelegem, fie nu mai vrem să o înţelegem, preferând produsul mitizat, e drept, mult mai frumos! Nu degeaba ambele personalităţi au avut parte de o moarte violentă, în plină luptă, oarecum în logica parcursului lor istoric, foarte războinic, unul din preţurile teribile pe care astfel de personalităţi emblematice au fost silite să le plătească pentru a ajunge în timp repere naţionale!


[1] Clontarf este acum un cartier prosper din nordul capitalei Republicii Irlanda.

[2] Neil Hegarty, The story of Ireland. In search of a new national memory, Random House, 2011.

[3] Comitat care a rămas după împărţirea din 1921 în Ulster protestant.

[4] Lucian Boia in Istorie si mit in constiinta romaneasca, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, pag. 7-8.

[5] Pe Google numele sau ofera mai bine de un million de rezultate!

[6] Ibidem, pag. 7.

Articole similare

Fragment din ”Imperiul Pisicilor”, de Alex Tocilescu

Jovi Ene

Călătoria spre identitate: „Visul numărul 9”, de David Mitchell – Lansare de carte

Carmen Florea

7000 de zile în Siberia, de Karlo Stajner (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult