Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (6 – 12 martie 2015)

rl-headerÎn această săptămână, am citit revistele România literară, Observator cultural.

România literară”, nr. 9/27 februarie 2015. Mihai Zamfir scrie despre cartea ”O idee care ne sucește mințile”, un volum scris împreună de Pleșu, Liiceanu, Patapievici: ”Între nenumăratele definiții ale comunismului, cea formulată de Patapievici – deși lugubră – mi se pare cea mai sintetică și mai exactă. Plecând de la un text al lui Albert Camus, filozoful român pune degetul pe rană: comunismul rămâne acea viziune asupra lumii care crede că uciderea în masă nu e doar scuzabilă, ci și necesară. Ce importanță mai are lichidarea, cu un ceas mai devreme, a milioane de ființe care, oricum – în virtutea condiției lor de muritori – trebuiau să moară? Așa, cel puțin, în loc de moară de moarte naturală, moartea lor va servi la ceva: vor fi uciși de noi în folosul viitoarei societăți superioare (care știm cum se numește). Simplu și clar!”

În două părți, Solomon Marcus ne prezintă ”Umorul, dincolo de divertisment”, un eseu cuprinzător despre umor și locurile în care se găsește acesta: ”Umorul se află organic implicat în natura lucrurilor. Se află în natură, în viața socială, și dacă îl ignorăm e spre paguba noastră. Umorul produce o stare de bună dispoziție. Nu doar ne amuză; ne poate încânta. Toată lumea este de acord că râsul și zâmbetul fac bine la sănătate. În ceea ce mă privește, nu cred că aș fi rezistat psihic în lunga noapte a dictaturilor pe care le-am parcurs din 1938 până în 1989, dacă nu aș fi fost capabil să sesisez umorul involuntar pe care dictaturile îl au și îl generează.”

-”România literară”, nr. 10/6 martie 2015. Mrejele plagiatului se tot înmulțesc în lumea literară și nu numai. Un exemplu elocvent în acest sens este dat de Luminița Corneanu, căreia i-au fost copiate fragmente integrale dintr-un dosar despre Leonid Dimov din România literară. Reiau aici integral preambulul articolului ei despre ”Plagiatul în epoca Google”: ”Mi-e greu să înțeleg cum în epoca Google cineva crede că poate plagia și rămâne negustor cinstit. La o căutare simplă după numele lui Leonid Dimov, într-o seară din luna trecută, am ajuns la un articol despre scriitorii onirici în Arhiva CNSAS, semnat de Ecaterina Pavel de la Universitatea Transilvania din Brașov. Articolul a fost publicat online în franceză în ”Analele Universității Ovidius în Constanța”, volumul 1 din 2013, și se află la adresa http://litere.univ-ovidius.ro/Anale/documente-z/articole-2013-1/pavel%201-2013.pdf. Există însă și o versiune românească și tipărită a lui, apărută în volumul Politică și societate în epoca Ceaușescu, coord. Florin S. Soare, Polirom, 2013, sub egida IICCMER, cu titlul Scriitorul oniric ”securizat”: arhivele CNSAS.

Subiectul m-a interesat, deoarece eu însămi scrisesem un articol despre dosarele lui Leonid Dimov, publicat aici, în paginile României literare, în mai 2011. Cel puțin dosarul de urmărire, de circa 2000 de file, al lui Dimov putea să spună lucruri sensibil diferite unor cercetători diferiți. Surpriza a fost să descopăr că… dimpotrivă.

Pentru mai multă claritate, am decupat fragmente din versiunea românească a articolului semnat de Ecaterina Pavel (coloana din stânga) și le-am așezat în paralel cu textul meu din 2011 (coloana din dreapta). Rezultatul este cel de mai jos. Mai sunt și alte fragmente frapant de asemănătoare, dar mă limitez la acestea, din rațiuni editoriale.

Acestea fiind zise, aștept o reacție din partea doamnei Pavel. În condițiile unei recunoașteri a plagiatului, lucrurile se opresc aici. E suficient un articol trimis revistei România literară sub semnătura Ecaterinei Pavel. În absența unei astfel de recunoașteri, vom aglomera programul comisiilor universitare de etică și pe cel al instanțelor.”

În același număr, Alex Ștefănescu își bate joc de unul dintre cele mai bune romane ale anului 2013, Soldații lui Adrian Schiop, în ceea ce pare o răfuială la adresa celor care au contestat jurizarea foarte slabă la Premiul Augustin Frățilă. El scrie printre altele: ”Ideea romanului este originală și promițătoare, dar Adrian Schiop o ratează descriind amănunțit, pe parcursul a 250 de pagini, în registru minimalist, oameni și situații fără relevanță sau reproducând pălăvrăgeala ternă a personajelor, în limba de lemn a lumii interlope.” Câtă lipsă de ”profunzime” la criticii noștri literari!

Despre cartea ”Maria, Regina României. Jurnal de război 1916-1917”, scrie Marina Constantinescu: ”Traducerea din engleză a doamnei Anca Bărbulescu, munca pentru migăloasele note de subsol, dăruirea istoricului Lucian Boia de a face această ediție impecabilă, fără cusur, mă compleșesc. Acest volum, necenzurat, tradus superb, elegant, cu hârtie rafinată, cu un corp de literă de bun-gust, cu fotografii selectate cu grijă, cu facsimile, este un act de cultură remarcabil. În el există vibrația istoriei, a subiectivității unui personaj excepțional: Regina Maria a României. Nimic nu mai este la fel după ce închizi ultima pagină a Jurnalului.”

observator-cultural-logoObservator cultural”, nr. 504 (762)/5-11 martie 2015. Din nou, despre ”celebra” lege a timbrului literar. Un articol foarte incisiv semnat de către Silviu Lupescu: ”Că legea nouă-veche nu serveşte scriitorii, ci mai curînd establishment-ul breslei, e de bănuit. Timbrul literar nu încurajează lectura şi nu descoperă talente. Nu va spori tirajele şi, implicit, drepturile de autor. Problema e în altă parte, în procentul infim alocat de la buget şi în lipsa unor politici culturale. Mecanismele de finanţare a culturii se cer modernizate şi debarasate de presiuni de orice fel. Ne trebuie proiecte selectate după valoare şi impact social, nu jocuri de interese de grup şi revendicări cu iz sindical. Ne trebuie şi edituri, fie şi pentru faptul că ele plătesc impozite şi taxe la buget. Trebuie cît mai multe biblioteci. ”

Despre scriitorul Stelian Tănase, prea nedreptățit de critica literară, și opera sa, scrie un articol intitulat ”Forța stilului” Ioan Groșan: ”Un clar nedreptăţit al criticii literare de azi este, în opinia mea, Stelian Tănase. Deşi a debutat remarcabil cu romanul Luxul melancoliei, în 1982 (fiind unul dintre puţinii optzecişti care n-au trecut prin furcile caudine ale prozei scurte), iar după 1989 a publicat o serie romanescă impresionantă (Corpuri de iluminat, 1990, Playback, 1995, Dracul şi mumia, 2009, Moartea unui dansator de tango, 2009, Skepsis, 2012, şi mai alesMaestro, volum de cinci sute şi ceva de pagini, apărut în două ediţii succesive, la Polirom, în 2009, şi la Editura Trei, în 2014), critica de specialitate nu l-a prea băgat în seamă. (În această paranteză fie zis, numai Nicolae Breban a mai dat dovadă de o asemenea prolificitate epică.) Doar Alex. Ştefănescu, în Istoria… sa, a comentat elogios Corpuri de iluminat. Să fi contribuit la această ostracizare şi faptul că, spre deosebire de mulţi alţi scriitori şi intelectuali, romancierul a fost una dintre cele mai active prezenţe pe scena sociopolitică postdecembristă (fondator al Grupului de Dialog Social, redactor şef la 22 în cea mai bună perioadă a revistei, vicepreşedinte al PAC, deputat din partea Convenţiei Democrate etc.)? Posibil şi probabil. Oricum, această ignorare seamănă, pînă la un punct, cu un soi de silentio stampa pe care unele cluburi de fotbal o impun jucătorilor şi antrenorilor prea recalcitranţi.”

Multe discuții pe Facebook sau bloguri despre noul Cărturești Carusel. Până mergem acolo, apreciez câteva articole care spun lucrurilor pe nume, cum ar fi cel al lui Liviu Ornea: ”Cît despre librării, nu am nimic de revizuit la textul de acum opt ani (care l-a enervat foarte tare pe un domn C. Neagoe, PR, pe atunci, la Cărtureşti, domn care mi-a şi răspuns foarte ulcerat). Cărţile sînt aranjate tot după criterii ezoterice, în nici un caz după banalul sistem: alfabetic, după domeniu (eventual subdomeniu). Muzica e la ea acasă şi cărţile sînt, de multe ori, eclipsate de cadouri trendy (cănile şi ceainicele sînt la loc de cinste, dar poţi găsi şi răvaşe cu citate intelectuale şi multe alte lucruri complet inutile, la care nici cu gîndul nu gîndeşti). Visez la librării precum pariziana Compagnie, în care sînt doar cărţi (fie, las de la mine, accept şi CD-uri!). Şi să fie linişte! Pentru cafea sau ceai mă pot duce la ceainărie sau la bar, pentru ascultat muzică se merge la Ateneu, la concert rock sau acasă, în fotoliu. Nu am nevoie de un mall oarecum cultural precum Caruselul de pe Lipscani („Librăria mîntuirii neamului“ i-a zis un pişicher), oricît de frumos a fost restaurată clădirea aceea minunată. Oare chiria enormă pe care bănuiesc că o plăteşte Cărtureştiul nu se reflectă nicicum în preţuri? Nu pricep de ce Marius Chivu e atît de încîntat că, în fine, devine şi cartea un obiect fashionable – deci scump. Prefer o librărie mică, într-o cămăruţă plină cu cărţi vechi şi noi, la un loc, şi-atît.”

Articole similare

Prin blogosfera cinefilă (2 – 8 martie 2015)

Jovi Ene

Toronto Stories (2008)

Jovi Ene

Prin blogosfera literara (11 – 17 noiembrie 2013)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult