Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (16 – 22 mai 2014)

observator-cultural-logoÎn această săptămână, am citit din revistele Observator cultural, România literară, Cultura, 22.

Observator cultural”, nr. 464 (722)/15-21 mai 2014. Dezbaterea săptămânii în ”Observator cultural” este cea legată de ”Critica literară. Mod de întrebuințare în secolul XXI”. O discuție largă, de multe ori destul de tehnică și, prin urmare, anostă pentru un cititor obișnuit. Mi-a plăcut însă articolul Adinei Dinițoiu, ”De la autoritate la notorietate”, care sintetizează, pe înțelesul tuturor, toată această avalanșă de discuții: ”Ne aflăm, cumva, în situaţia – ca să invoc un serial în vogă (construit inteligent pe patter – nuri sociale şi umane), Game of Thrones – a nenumăraţilor pretendenţi la tron care se luptă între ei, fără să-şi dea seama că sînt ameninţaţi din umbră de „Umblătorii Albi“. Criticii se luptă între ei pentru a avea autoritate, dar pericolul care-i pîndeşte vine din afară: pierderea audienţei, pierderea luptei cu publicul larg, presiunea pieţei de carte într-o societate democratică. Criticii (vorbesc de critica de întîmpinare) riscă, aşadar, să se lupte şi să se citească între ei, iar publicul mai larg să se orienteze spre alte zone: site-uri şi bloguri de cărţi mai accesibile, mai puţin elitiste, nepreocupate de jocuri de putere.”

Un interviu frumos (nu pot să îi spun altfel) cu doamna Antoaneta Ralian. Și, să o dăm și noi pe can-can-uri. Vă aduceți aminte Editura Miron, cea care a făcut succes cu Sandra Brown: ”Știti că am avut şi o fază de prostituţie în cariera mea de traducător? Era imediat după 1989, cînd a fost un boom de literatură proastă, mediocră, dar şi de literatură de consum. De ani de zile, în România nu se mai tradusese literatură de consum. Or, o editură, Miron se cheama, traducea romane de consum, uşurele, siropoase, ceea ce englezii numesc trash. Şi le-am tradus şi eu vreo şase cărţi. Asta a fost perioada mea de prostituţie. Acum, în 2014, foarte curînd, Gazeta sporturilor  va scoate un roman tradus de mine la începutul anilor ’90. Se numeşte Iubire otrăvită. Ei, îţi închipui ce-i în acest roman… Autoarea se numeşte Josephine Hart, un pseudonim, despre care mi-a vorbit prietena mea Iris Murdoch. Această Josephine Hart era soţia unui miliardar englez şi scria nişte romane care se vindeau foarte bine. Nu erau vulgare, erau uşurele. Nu ştiu dacă să-mi fie ruşine că am tradus două cărţi de această autoare: Iubire otrăvită şi Păcatul.”

RevistaCulturaCultura”, nr. 15 (466)/24 aprilie 2014. Roxana Cuciumeanu ne readuce aminte de Revista Cinema și de influențele ideologiei comuniste în paginile acesteia: ”Referitor la componenţa numerică a tabloului de personaje ilustrat pe coperta 1 a revistei, în anii 1960, în majoritatea ilustraţiilor era prezentată o singură persoană (actor sau actriţă) într-un plan apropiat; în anii 1970, majoritatea ilustraţiilor înfăţişează constant un număr de trei persoane, de cele mai multe ori în formula doi actori şi o actriţă; în anii 1980, regula se schimbă în sensul în care numărul actorilor sau actriţelor prezentate pe copertă este redus fără excepţie la doi. Practica ilustrării copertei cu câte două persoane sau două perechi (posibilă trimitere la ideea de cuplu prezidenţial) a fost introdusă începând cu numărul 3 al revistei din martie 1982. Aceste modificări pun în evidenţă, pe de o parte, respingerea unui tipar de reprezentare consonant cu modelul „hollywoodian“ care punea accent pe opţiunea individuală transpusă în valorizarea personajului principal, a „starului“, a eroului individual (valorizând implicit caracterul spectaculos şi comercialul) şi, pe de altă parte, adoptarea unui model marcat de „caracterul de clasă“, grupul devenind personajul central, personajul de tip colectiv.”

rl-headerRomânia literară”, nr. 21/16 mai 2014. La Polirom a apărut de curând ”Egiptul secret”, de Paul Brunton. Un subiect interesant, un autor care nu preferă studiul documentelor, ci mersul la fața locului: ”Noaptea pe care a ținut s-o petreacă singur în marea piramidă a lui Kheops (Khufu) – îngrozindu-i pe funcționarii de la Cairo, de la care a izbutit cu greu să obțină aprobări – rămâne de neuitat, o pagină de literatură atât de vie, încât parcă ne-am afla chiar noi înaintea sarcofagului de granit roșu, gol, neacoperit, întrebându-ne de ce au fost construite canale de aerisire, deși mumiile nu au nevoie de aer, de ce o a doua cameră, ”a reginei”, deși niciodată faraonii nu au fost îngropați alături de soțiile lor, cine se apropie din umbră, cine vrea să ne ia în stăpânire.”

Nu auzisem până acum de biologul britanic Richard Dawkins. Dar să știți că tind să fiu de acord cu el 😀 : ”Dawkins, care nu are obiceiul să-și menajeze adversarii, mai ales pe cei de teapa islamiștilor radicali, se răfuiește până și cu Papii de la Roma, care nu țin cont de tragedia provocată în Africa de SIDA, ca urmare a interzicerii contracepțiunii, și în general cu încercările repetate ale religiei de a se opune științei, conducând, de exemplu, la fanatismul kamikadzze al unor tineri îndoctrinați să creadă că, dacă se sinucid, au acces la Paradis. ”Imaginați-vă, afirmă Dawkins, o lume fără religie: n-ar exista atentate sinucigașe, nici cruciade, nici vânători de vrăjitoare, nici războaie între palestinieni și israelieni, nici crime de onoare, nici persecutarea evreilor.” Șocant, nu?”

(Jovi)

Revista-22-logo-Andrei Plesu scrie pe blogul sau de pe platforma Adevarul, preluat in editia electronica a Revistei 22 despre talk-show-urile care au inundat de multi ani televiziunile din Valahia: „Numitorul comun al tuturor dezbaterilor televizate e absenţa cronică a unei minimale culturi a comunicării, a bunelor maniere, a exerciţiului logic şi a calmului interior. Chiar dacă participanţii sunt diferiţi ca educaţie (ceea ce e rar), sau ca temperament, rezultatul confruntării dintre ei arată jalnic. Cu masiva contribuţiune a moderatorilor, care nu vin în emisiune ca să afle ceva sau ca să provoace un schimb de idei util telespectatorilor, ci ca să-şi realizeze agenda proprie, să exprime opinii (mai mult sau mai puţin) personale, să domine, propagandistic, scena.

O primă problemă este tendinţa generală a vorbirii în cor. Se întîmplă frecvent ca invitaţii să peroreze simultan, acoperindu-se unul pe altul, străduindu-se să cîştige pe bază de decibeli, să aibă mereu şi definitiv dreptate,  să cîştige toate seturile meciului. Privitorul nu rămîne, pînă la urmă, decît cu o singură „idee”, cea auzită cel mai des: „Eu nu v-am întrerupt!”, cu variante („Pot şi eu să răspund?!”, „Lăsaţi-mă să-mi termin ideea!”, „Nu vă întrerup, dar nici nu pot să vă las să spuneţi minciuni!” etc.). Caracteristică pentru psihologia vorbitorilor este siguranţa de sine dusă pînă la autism. Nu există registrul interogaţiei asumate, al dubiului, al tăcerii. Se poartă certitudinea de beton, siguranţa de sine indemolabilă: nici un argument nu o poate relativiza. În cel mai bun caz, ea se transformă în furie şi în ofensă demolatoare la adresa ”adversarului”. În general, nu se practică – nici măcar de faţadă – atenţia faţă de interlocutor. E limpede că, în timp ce vorbesc alţii, fiecare se gîndeşte deja la ce va spune cînd îi va veni rîndul.”

Analistul Armand Gosu, in Revista 22, nr. 20 (1261) din saptamana 20-26 mai 2014, este mult mai optimist decat noi in legatura cu situatia din Ucraina, insa este extrem de bine informat, are elemente care sa-i sustina optimismul moderat (si inca in aceasta ecuatie nu intrase si necunoscuta pana acum Rhinat Ahmetov). In articolul ”Ce și-ar dori Putin să obțină și cu ce s-ar putea alege din criza ucraineană”, el nuanteaza:

“Regiunile Donețk, cu 4,7 milioane locuitori, cea mai populată din Ucraina, și Lugansk, cu 2,4 milioane, sunt controlate de câteva mii de oameni înarmați și de televiziunile Kremlinului, ce creează impresia că toată Novorossia este în flăcări, imagini care n-au nicio legătură cu realitatea de pe teren. Paramilitarii separatiști nu sunt eroii prezentați de televiziunile moscovite care apără poporul de fasciști și naționaliști ucraineni, adepți ai lui Bandera, ci sunt de fapt elemente ale lumii criminale locale sau de import, din Crimeea și nordul Caucazului. Și nu sunt sprijiniți masiv de populație, cum se afirmă adesea. Doar între 1/4 și 1/3 din populație sprijină activ curentul independentist în Lugansk și Donețk. Ceilalți, marea majoritate, se ascund prin case, s-au refugiat la rude, în alte regiuni, își ascund nevestele și fetele de „eroii războiului poporului“, în majoritate tâlhari, găinari care sparg vitrinele magazinelor, umblă mai mult beți pe străzi, fură și răpesc. Acești voluntari proruși cred în Putin așa cum părinții și bunicii lor au crezut în Stalin și contează pe sprijinul Moscovei după referendum, când așteaptă intrarea trupelor ruse în Ucraina. Chiar dacă nu trebuie cu totul exclusă invazia trupelor rusești, ea e puțin probabilă, în această etapă. E limpede că Putin nu se aștepta la această reacție internațională, în special din partea SUA. Moscova a sperat în repetarea retoricii republicane din vara-toamna 2008, de la războiul ruso-georgian de cinci zile. Numai că, spre neplăcuta surpriză a lui Putin, președintele democrat Obama a forțat impunerea unui set de sancțiuni economice și politice, un preț pe care Moscova nu pare dispusă să-l plătească pentru două regiuni, Donețk și Lugansk, care nu-i asigură coridorul pe uscat care să unească Rusia cu Crimeea și Transnistria, capete de pod care pot fi sufocate de o Ucraină ostilă.”

Cristea–Enache a pregatit un dosar interesant, alcatuit din raspunruile unor specialisti in PR ai catorva din editurile care vor fi prezente la Bookfest. Au raspuns anchetei Lidia Bodea (Humanitas), Marin Vidrascu (Libra), Miruna Meirosu (Curtea Veche«Târgurile de carte prezintă, desigur, şi dificultăţi, inerente în organizarea oricărui eveniment de asemenea proporții, de la aranjarea standului și pregătirea lansărilor la lucrurile ce nu mai țin de noi, ci de organizatori, de concurență, de public. Nimeni nu agreează o competiție a microfoanelor atunci când lansările se suprapun; sau dispariția volumelor din stand. Un astfel de salon de carte rămâne vital pentru industrie, în condițiile unei atât de slabe distribuții a cărții în România. Dincolo de probleme care pot sau nu apărea, Bookfest este una dintre cele mai utile întâlniri cu publicul, concentrează cei mai valoroși autori, este un vernisaj al viitoarelor bestselleruri, o ocazie ca toţi cei din industrie să se întâlnească şi să consolideze piaţa de carte și sperăm ca, poate, pe viitor, să ofere și ocazia vânzării de drepturi către edituri străine.») si Cosmin Perta (Tracus Arte).

(Codruț)

Contributori: Jovi, Codruț.

-Precizare:

Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.

Articole similare

Viața în Rusia sovietică: ”Patrioții”, de Sana Krasikov

Jovi Ene

Prin blogosfera literară (22 – 28 august 2016)

Dan Romascanu

3 cărți ale copilăriei care pot schimba o viață

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult