Interviu

”Scrisul e singurătate” (interviu cu Veronica D. Niculescu)

Pornind de la romanul ”Toți copiii librăresei”, publicat anul acesta la Editura Polirom, am provocat-o pe scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu la un taifas literar. Am vorbit despre scris, viața personajelor, locurile speciale care o inspiră, pasiunea pentru cărți, traduceri, raportul realitate-ficțiune și granițele dintre ele, dar și despre bucuria lucrurilor simple în viața zilnică. Mulțumesc tare mult pentru amabilitatea de a fi răspuns întrebărilor și sper că veți citi cu interes interviul.

– Cum ai început să scrii ”Toți copiii librăresei”? A existat un factor declanșator?

Îmi place să spun că am scris romanul Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani. Am povestit deja despre asta, așa că o să vă spun acum că există întotdeauna mai multe începuturi, când scrii o carte de mari dimensiuni, complexă. Există o căutare continuă în perioada premergătoare scrierii unui roman, nu e suficient un simplu factor declanșator, ca la o proză scurtă sau la o poezie. Dar, da, a existat o zi anume, când în sfârșit a venit acea idee centrală, așteptată de mult, căutată de mult, care aduna sub ea, ca o umbrelă, tot ceea ce gândisem, dorisem și acumulasem până atunci, ideea care să mă facă să mă așez și să scriu în toate lunile care au urmat. Mă plimbam singură pe niște străzi pe unde nu călcasem încă niciodată, eram în sfârșit liberă, la capătul unei traduceri, și știam că a venit momentul să scriu cartea pe care o curtam deja de vreo șase ani. Scrisesem niște texte cu copii după ce terminasem Roșu, roșu, catifea, le adunam și nu le publicam nicăieri, iar atunci, în acea zi a plimbării, după anii în care visasem să scriu și „o poveste de dragoste”, și „o poveste din anii ’80” – ghilimelele nu sunt întâmplătoare –, ei bine, în acea zi am știut exact că totul se va concentra în jurul librăresei, care se va îndrăgosti de ceasornicar – un personaj bizar, misterios, ca venit din alt timp, încărcat de promisiuni, sursă de dragoste și de spaime. Cel care o va duce spre întrebările esențiale din finalul cărții. De obicei știu finalul cărților, când încep să le scriu. Finalurile sunt pentru mine motorul cel mai important al unei povești.

– Librarul de care s-a îndrăgostit Silvia, personajul central din volum, are un corespondent în viața reală? Cum a debutat dragostea pentru cărți în viața ta?

Dacă vorbim de librarul din copilăria ei, omul care vindea becuri, săpun și caiete într-o hardughie din piață, probabil că e vorba mai mult de îndrăgostirea de o senzație, de descoperirea unor teritorii din ea însăși. E important, oare, dacă un asemenea personaj are un corespondent în viața reală, mai ales când el și în carte abia dacă e o fantomă, o umbră a trecutului? Tot ceea ce scriem își trage, într-un fel sau altul, seva din realitate. Chiar și ceea ce e complet imaginar. Sau mai ales ceea ce considerăm că e complet imaginar. Povestea Silviei Albu e ficțiune. E prima oară că așez o asemenea mențiune la capătul unei cărți și n-am făcut-o întâmplător. În parte, am făcut-o fiindcă decorul este orașul și cartierul copilăriei mele și se pot naște confuzii. Este „real”. Zâmbesc. Oare? Ce mai e realitate aici, dacă eu am (re)construit totul, de la zero, la biroul meu, unde am desenat iarăși, reinventând practic întregul spațiu, complexul nevizitat de câteva decenii și, de altfel, aproape dispărut între timp, librăria Silviei și așa mai departe? Redesenându-le, le-am creat de la zero, așa cum aveam nevoie eu de ele în poveste. Le-am populat cu personaje complet imaginare. Și, deloc paradoxal, în fiecare din aceste personaje, femei, bărbați, copii, toți atât de diferiți de mine, trăiesc eu.

Dragostea pentru cărți? A apărut firesc, ca la orice copil care citea cu naturalețea cu care mânca. Toată lumea citea… De fapt, au fost ani în care mai degrabă citeam decât mâncam. Zâmbesc, dar e adevărat.

– Legat de numele pe care le au nu numai locurile (cele din Complex), ci și oamenii (Ceasornicarul) în volumul acestea, am mai întâlnit și la Saramago (câinele ”Găsit” în ”Peștera”, de exemplu) o preferință pentru astfel de ”numiri”. Simple, dar cu o încărcătură specială. De ce ai făcut aceste alegeri? 

În acei ani, magazinele chiar așa se numeau. Alimentara, Ceasornicărie, Pantofar, Farmacie, Tutungerie. Nu aveau alte nume, cu foarte puține excepții – apare în carte și explicația pentru acest lucru. Este simpla respectare a adevărului epocii, dar mi s-a și potrivit de minune pentru povestea pe care voiam să o spun, care este în mare măsură și despre identitate. Cât despre oameni, ei nu au nume doar până în momentul în care capătă o identitate – ceasornicarul Roland Nicoară n-are nume până în clipa în care librăreasa i-l află. Așa e firesc. Am fost tentată să îi scriu cu majusculă, Ceasornicarul, Măcelarul, dar am renunțat. Acei oameni erau pur și simplu un ceasornicar și un măcelar, înainte de-a li se afla numele.

– Atunci când am citit ”Toți copiii librăriei”, dincolo de timpul redat în poveste, am avut senzația că există și un timp pe care l-am simțit ca prezent. Unele dintre probleme există încă, deși libertățile par diferite acum. Așa a curs povestea sau ai avut în vedere și trimiterea către ceea ce trăiesc și acum unele dintre tinerele mame?

Eu n-am intenționat să scriu atât o poveste „despre comunism”, cât una despre oameni. Probabil de aceea romanul, scris în mare parte la prezent, vorbește pe limba la care cred că vă referiți: a problemelor universale, care nu aparțin neapărat unui timp anume.

– Sunt multe detalii care fac referire la locul în care trăiește Silvia, ceea ce denotă o atenție deosebită pentru spațiu. Pentru Veronica există un oraș preferat din România și o relație deosebită cu acesta?

Spațiul în care se desfășoară povestea este, într-adevăr, esențial și i-am acordat mare importanță. Este scena vie pe care trăiesc personajele. Un spațiu strâmt în care trebuie să încapă totul: o viață. Este strâmt spațiul, dar e decupat strâns și timpul: totul are loc într-o vară. M-a bucurat să văd ce mult au simțit cititorii importanța acestui aspect. Foarte mulți oameni mi-au scris spunând că am readus la viață o lume.

Am mai multe orașe preferate, mă atașez de locuri, iar când le părăsesc, iată, le scriu povești. Am locuit în Pitești, apoi în Sibiu, acum în București. În Timișoara, la părinți, am petrecut multe veri. Sinaia e favorita concediilor mele și-a escapadelor în momentele când casa, unde altfel mi-e bine, mi se pare că devine o cușcă.

– Scriitura Veronicărei D. Niculescu este foarte poetică. Cum a decurs relația cu poezia de-a lungul timpului?

Mie nu mi se pare că proza mea e poetică. Știu, am auzit de multe ori asta. Dar eu nu cred, nu simt că ar fi așa. E altceva. E o muzicalitate a frazei, este un ritm. Cred că o proză bună trebuie să aibă ritm, respirație proprie. O cratimă strecurată de o mână străină acolo unde nu trebuie strică muzica unei fraze.

Nu am scris poezie niciodată și nu voi scrie. „Versurile” presărate în cărțile mele sunt doar narațiuni rimate, nimic mai mult. Iar proza e proză. Așa cum cred eu că trebuie să fie proza.

Muzicalitatea e ceea ce admir și la autorii mari pe care i-am tradus. De ea am ținut cont când am tradus și ea e prima care simt că lipsește când citesc o traducere proastă.

– Este scrisul o nevoie specială? Ai putea trăi fără să scrii?

Ah, cu ce naivitate exclamam cândva că aș putea trăi fără să traduc, dar fără să scriu mi-ar fi foarte greu… De fapt, eram înnebunită să mă opresc din tradus. Tradusesem mult, eram obosită, tradusesem cărți minunate și deodată primeam propuneri de cărți care nu-mi spuneau mare lucru, pe care mi-era foarte jenă să le refuz, fiindcă țineam la oamenii care-mi făceau propunerile. Dar, sigur, acum că am reușit să mă opresc din tradus și să scriu după poftă, cât și cum am dorit, sigur că voi spune: nu doar că aș putea trăi fără să scriu, dar chiar asta îmi doresc pentru perioada imediat următoare.

De fapt, aș nuanța. Aș vrea să trăiesc nu fără să scriu, ci fără să public. Am nevoie să fiu o vreme doar eu cu mine. Ieșitul în lume după apariția unei cărți poate fi epuizant. Este prea mult vorbit, explicat, vorbitul este nociv, te consumă. Scrisul n-are nimic din toate astea, scrisul e singurătate. Ieșirea în lume cu o carte e distrugătoare pentru interior.

– Personajele cărora le dai viață te schimbă? Ele joacă un rol și în viața ta, măcar o perioadă?

E greu de răspuns cu adevărat. Mă schimbă, m-a schimbat Silvia Albu? Probabil că m-a ajutat cartea în sine, scriind-o, să înțeleg niște zone din mine, unde stăteau închiși niște sâmburi tari. Am deschis niște cufere, povestind, desfășurând istorii, construind, imaginând, reluând, explicând… Dar e greu de răspuns cu adevărat. Însă relația cu personajele sigur că e foarte importantă atunci când scrii, doar trăiești cu ele zi de zi – le însuflețești, le înzestrezi cu ceea ce cunoști, și e fascinant să „fii” ceea ce de fapt n-ai să fii niciodată: alt om. Un om complet diferit de tine. Am fost Silvia și am ascultat muzica ei, care nu era și a mea. Am fost măcelarul căruia i s-a înecat un copil. E și asta ceva, nu-i așa? Poți ieși epuizat emoțional și doar imaginându-ți cu intensitate, în detaliu, un asemenea episod. Și asta mi s-a și întâmplat.

– ”Toți copiii librăresei” este o carte destul de dureroasă și foarte intimă. Finalul deschis m-a surprins extrem de plăcut. Simțeam că vreau să mai dau o pagină care nu mai exista. L-ai avut în minte de la început sau s-a insinuat pe parcurs?

Mă bucur! Am știut care este întrebarea esențială, miza pe care este construit acel final deschis și nu doar el, ci poate întreaga carte. De foarte multe ori, cum ziceam, finalul este motorul care mă face să scriu o poveste. Știu unde vreau să ajung și asta mă ajută să înaintez. Sigur, vor fi cititori nemulțumiți (când nu sunt?) că nu li s-a spus ce se întâmplă în secunda următoare. Dar mie mi s-a părut mult mai important să îi las pe buza prăpastiei și să se întrebe. Ce e de făcut acum? Ce o să fie? În plus, acolo, în ultimele pagini, sunt presărate indicii. Sunt detalii alese cu grijă, care indică subtil ce se va întâmpla. Însă, surpriză, așa cum Silvia e stângace în a le pricepe, așa vor fi și unii dintre cititori. E absolut firesc. Pentru mine, jocul e total, e complet, e încheiat așa, cu acel final deschis.

Unul dintre primii cititori ai cărții, Carmen Mușat, a punctat la lansarea de la Humanitas Cișmigiu că orice alt final ar fi compromis cartea. Și eu consider la fel. Mi-ar fi fost ușor să scriu și o variantă, și alta. Dar asta a fost alegerea care încheia cu adevărat acea poveste pe care o scriam: e acolo o lume a întrebărilor, a deciziilor greu de luat, a traumelor greu de depășit, a îndoielilor, dar și a întâmplării, a haosului. Am vrut să-mi las și personajul, și cititorul pe buza extrem de incomodă a acelei clipe. Sunt eu însămi un decrețel și aceste întrebări au fost și sunt extraordinar de importante pentru mine.

În plus, ca să închei mai ghiduș, și O vară cu Isidor avea un final deschis. Și ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că după trei ani am scris continuarea…

– Schimbând puțin registrul, există scriitori contemporani pe care îi citești cu plăcere și ale căror lucrări ți-ar plăcea să le traduci în română?

Chiar am tradus în română ceva autori contemporani – Mike McCormack, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Tracy Chevalier, Lydia Davis, Rose Tremain și alții. Deocamdată, m-am oprit din tradus. Citesc tolănită în după-amiezi lungi, fără nici o apăsare. Dacă cumva o să mă reapuc, aș vrea să mai traduc ceva din Lewis Carroll, nu spun ce, o cărticică bizară și pe care o îndrăgesc mult. Vedeți, trag tot spre trecut…

– Cum ai resimțit la nivel personal evenimentele din ultima perioadă? Au schimbat ceva în raporturile tale cu exteriorul?

Am simțit foarte tare că mi-este știrbită libertatea. Cu interdicții periculos de neclar formulate și, după umila mea părere, excesive (până unde am voie să ies din casă, exact câte sute de metri am voie să merg, cu declarație, ca să nu iau o amendă mai mare decât onorariul pe traducerea unei cărți de trei sute de pagini?). Mi-au lipsit plimbările, mersul pe jos, aceste lucruri simple, esențiale. Sunt un om foarte singur, nu-mi plac aglomerările, nici după ridicarea restricțiilor nu m-am văzut decât cu trei prieteni și n-am plecat din oraș. Dar m-am îmbolnăvit din cauza stresului, a oboselii și a statului în casă din această primăvară. Vara m-a prins o boală, dar am reușit să-i dau de capăt. Captivitatea – indiferent din ce motive – nu poate prii nimănui. O colivie e o colivie, chiar și dacă o tapetezi cu mătăsuri.

Îmi displace profund agresivitatea acestei perioade. Îmi displac extremele – toate. Îmi displace activismul, de orice fel. Apoi, îmi displace profund mutarea „în online”. Am refuzat orice apariție în conferințe video, la fel cum am refuzat și participarea la orice volum colectiv pe teme de izolare. Detest să scriu la cald, să descriu ce trăiesc atunci, pe loc, să mă alătur unui cor, altui cor… Am scris la ale mele, cântând cântecelul meu, cât și cum s-a putut. Am muncit foarte mult. Și am sperat.

Dar ar fi atâtea de zis… Falimentul artiștilor, în plină desfășurare, închiderea atâtor locuri de care eram atașată – nu e zi să nu văd o firmă care a dispărut, un lacăt pe-o ușă… E un fel de capăt de lume și sunt zile când nu se vede nimic clar și curat înainte. N-are cum să nu te ia cu frisoane.

Altfel, mă bucur de fiecare seară în care pot să mă plimb pe străzi, să vorbesc cu un câine care a început să mă cunoască, să culeg lampioane verzi dintr-un oțetar galben, să urmăresc cuibul lebedei din Cișmigiu. Sunt lucruri simple și care nu fac rău nimănui, dar care ni se pot lua atât de ușor.

– Mulțumesc!

Și eu mulțumesc, o vară cât mai frumoasă!

(Sublinierile ne aparțin. Fotografii din colecția personală a autoarei, Polirom.ro.)

Articole similare

Lansarea volumului V al seriei Istoriei cinematografiei in capodopere. Virstele peliculei, de Tudor Caranfil, la cea de-a VIII-a editie a B-EST IFF

Codrut

Câştigătorii volumului “Noul cinema românesc”, oferit de Editura Polirom

Jovi Ene

Dupa 50 de ani, o noua traducere a romanului CRIMA SI PEDEAPSA de F.M. Dostoievski

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult