Interviu

”Mă simt ca un scriitor adevărat” (Herman Koch, interviu, FILIT 2019)

Romanul Cina”, al lui Herman Koch, tradus în anul 2015 la Editura Polirom (și singura lui carte care a fost tradusă până acum în limba română), a avut un succes neașteptat în toată lumea. A fost tradus în peste 20 de țări, i-a dus faima și independență financiară, a fost ecranizat de trei ori, în trei țări diferite, iar Herman Koch s-a transformat într-un adevărat scriitor, lăsând în spate meseria anterioară, de actor de film și televiziune. Despre cum a perceput toată această schimbare în viața sa, dar și despre personajele din Cina, berea zilnică, scriitorii olandezi sau tabieturile sale, am discutat într-o foarte simpatică întâlnire pe care am avut-o la Iași, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere FILIT 2019.

-Cum a fost percepută Cina în cele peste 20 de țări în care a fost tradusă și care au fost diferențele culturale de receptare a cărții?

Au fost multe semnale comune în privința receptării acestei cărți. Cea mai importantă, cea care a devenit și cea mai comună a fost aceasta: Ar trebui să mergi la Poliție dacă propriii tăi copii au făcut un lucru rău? Mi-aduc aminte că, în SUA, părerile au fost de genul: ”Cum te poți îndoi de asta? Normal că trebuie să mergi la Poliție”, în vreme ce în Rusia o mulțime de critici au scris: ”Desigur că înțelegem că părinții nu își vor duce copiii la Poliție, din cauza lucrurilor care li se pot întâmpla. E ultimul lucru pe care îl vom face.” Am avut o astfel de reacție și în Italia sau în sudul Franței, care spunea: ”Trebuie să ai grijă în privința Poliției, nu e întotdeauna prietena ta.”

Nu este neapărat o problemă culturală. De exemplu, în Sicilia sau în Sardinia, mai există încă această filosofie că justiția nu trebuie lăsată mereu pe seama statului, ci trebuie să vină de la noi înșine. Într-o altă carte, pe care am scris-o după ”Cina”, am avut o situație în care un lucru grav s-a întâmplat unei fiice, așa că tatăl a luat justiția în propriile mâini în așa fel încât să nu retrăiască experiența prin intermediul psihologului, asistentului social etc. Desigur, nu putem accepta acest lucru în societatea modernă, dar sentimentul rămâne acolo.

-Aveți semnale dacă și alte cărți ale dvs. vor fi traduse în limba română?

Cred că se lucrează la o astfel de traducere. Acest volum a fost publicat în 2015 și sper să apară încă o traducere de vreme ce în multe dintre țări s-au tradus patru sau cinci cărți de-ale mele.

-Nu vă deranjează că majoritatea jurnaliștilor culturali (străini, mai ales) vă întreabă mai ales despre Cina și nu despre celelalte romane?

Nu, nu le neglijează, dar ”Cina” a fost prima mea carte care a fost tradusă, dar în majoritatea țărilor a apărut traduceri succesive ale celorlalte cărți și, în general, vorbesc jurnaliștilor despre cea mai recentă dintre cărți.

-V-ați așteptat la succesul imens pe care l-a avut romanul ”Cina”?

Nu, niciodată. Am crezut că este o carte bună, dar scrisesem și alte cărți înainte și, în privința uneia pe care o scrisesem cu șase ani înainte, am crezut că: Ea va avea mare succes. Și nu a avut. Așa că acum, în unele țări sunt întrebat: Cum este posibil că acest volum nu a avut succesul Cinei? Așa că îmi zic că poate am avut dreptate, chiar era mai bun. Sunt sigur că am scris cărți mai bune decât Cina, dar te poți înșela atunci când vorbești despre propriile cărți.

-Și care credeți că este cea mai bună carte a dvs.?

Întotdeauna, din punct de vedere al scriitorului, psihologic vorbind, cea mai bună carte este cea mai recentă. Dar pot spune că prima carte pe care am publicat-o, în 1989, tradusă doar în puține țări, este încă cea mai bună carte a mea (numele volumului: Save Us, Maria Montanelli). Câteodată se întâmplă și asta.

-Ați început volumul Cina cu un citat din Quentin Tarantino. Care este relația dvs. cu regizorul american? Ați fi dorit sa fi jucat un rol sub regia lui?

Nu, nu aș fi jucat. Și nici nu am avut niciun contact cu el. Cred că regia unui film trebuie să fie liberă, regizorul trebuie să aibă libertate totală. Nu mi-aș dori să fiu implicat nici în scenarii, chiar dacă este vorba despre cărțile mele. Prefer să merg mai departe, să mă ocup de viitoarea carte decât să merg în continuare, în paralel, cu personajele din cartea pe care deja am lăsat-o în urmă. 

-Romanul Cina a fost ecranizat atât în Olanda și Italia, cât și în SUA (în ultimul caz, cu Richard Gere într-unul din rolurile principale). Ce părere aveți despre aceste ecranizări, le-ați văzut?

Nu mi-au plăcut ecranizările atât de mult, dar pot spune că cea italiană a fost cea mai bună, iar cea americană a fost de departe cea mai slabă. Trailerul filmului american e foarte bun; când eu l-am văzut, mi-am spus: Filmul ăsta chiar pare foarte bun, nu poate fi slab. Când am fost la premieră, la Berlinale, și stăteam în sală, cu aproximativ 1.500 de oameni, după primele 5-10 minute, tăcerea s-a instaurat și am simțit că toată audiența a fost plictisită de acest film. A fost o experiență teribilă, pe de o parte, dar nici nu a trebuit să pun o presiune prea mare asupra mea, spunând că nu mi-a plăcut acest film, deoarece nimănui nu i-a plăcut.

Actorii au fost destul de buni, Richard Gere nu va fi niciodată un actor slab, rolurile feminine au fost interpretate de actrițe foarte talentate, nu a fost asta; e vorba de regizor, deși acesta făcuse filme excelente, precum The Messenger.

-Ați avut de la bun început intenția de a scrie un thriller în care tensiunea a fost dozată pentru a atinge apogeul pe măsură ce ne apropiem de final? Cum s-a născut ideea acestui roman?

Prima mea idee în privința poveștii a fost doar o cină cu doar patru persoane. Așa că mi-am zis că voi încerca să scriu o carte în care acțiunea e doar o cină. Nu avut nimic în minte, precum un scenariu, un plan; apoi am văzut un caz real, în Barcelona, despre o situație similară, în care niște tineri au agresat o persoană fără adăpost și mi-am zis: Despre asta vor vorbi personajele mele la cină. În general, nu fac niciodată nicio schemă, așa că merg de la scenă la scenă și de la capitol la capitol, fără să știu unde acestea vor ajunge. Nu fac un scenariu, scenariul mă surprinde și pe mine. Așa că îl surprinde și pe cititor.

În fiecare dimineață, mă trezesc și îmi spun: Ce se va întâmpla, ce se va întâmpla? Așa că nu am știut, nu aveam niciun indiciu unde va duce cartea.

-În cât timp ați scris acest roman?

Mi-a luat destul de mult; în total, inclusiv operațiunea de rescriere, aproximativ doi ani și jumătate. Majoritatea cărților îmi iau un an și jumătate, cel mult doi ani.

Câteodată rescriu întreaga poveste; în privința ”Cinei”, la un moment dat m-am împotmolit undeva la jumătate, așa că, pentru că nu am știut cum va continua, am șters întregul document, dar l-am tipărit înainte, și după documentul tipărit, am început să îl scriu din nou, propoziție după propoziție, doar pentru a vedea dacă găsesc motivația sau ”motorul” pentru a scrie această carte. Și chiar a mers, deși mi-a luat mult mai mult timp.

– Vă place mâncarea? Sunteți un gurmand? Dar restaurantele unde ”vidul” guvernează farfuria, după cum spuneți de câteva ori în ”Cina”?

Chiar îmi place să mănânc, să mănânc în oraș, cu prietenii sau cu soția mea, cu fiul meu și soția sa. Este o experiență socială pe care o iubesc, dar nu îmi place să merg în restaurante în care atenția este concentrată în proporție de 90% asupra mâncării, unde vine cineva să îți explice fiecare fel sau vinul și, după ce pleacă, să ne spunem: Despre ce vorbeam?

Nu îmi plac farfuriile cu spații vide, precum în Cina, dar în același timp nu îmi place să mănânc prea mult. Îmi place să mănânc în oraș și îmi place ca, indiferent de ce oră sau fel de mâncare este, să existe o bere alături. Niciodată nu mănânc având alături o apă, poate cu excepția micului dejun.

-În Cina și alte romane de-ale dvs., adolescenții sunt personajele în jurul cărora gravitează acțiunea. Nu este greu să scrieți despre ei, deși generațiile s-au schimbat și ceea ce trăiam și credeam noi în adolescență a dispărut?

Când scriu despre tineri, mă imaginez pe mine însumi ca tânăr. Nu vreau să scriu despre această generație, pentru că ”Cina” este mai mult scrisă din perspectiva părinților, așa că nu a trebuit să-mi imaginez prea mult cum este această generație. Nu am vrut să imit limbajul lor, nu am vrut să scriu în limbaj colocvial sau cum comunică aceștia prin intermediul WhatsApp. Am încercat să-mi imit propria voce de adolescent pe care poate chiar ei o vor imita după ce vor citi romanul.

-Cum ar trebui protejați copiii și adolescenții în această epocă a tehnologiei și a infractorilor virtuali?

Am un fiu de 25 de ani și cred că el și prietenii săi de aceeași vârstă sunt mult mai stabili decât eram eu la vârsta lor. Așa că, probabil, sunt mult mai bine protejați, chiar dacă sunt multe lucruri rele pe Internet. Să ne amintim, totuși, că acum 100 de ani, copiii de 18-19 ani mergeau în primul război mondial și nu cred că asta se va mai putea întâmpla acum în Europa. Există lucruri periculoase pe Internet, există tentația de a-și face selfie-uri în locuri periculoase, există stupiditate în fiecare nouă invenție, dar există și multe lucruri bune: copiii noștri scriu mult mai mult, comunică în scris în fiecare zi (nu numai chestii banale, ci și amuzante, sau pentru a flirta, trebuie să inventezi ceva, să fii creativ). 

-Unii cititori au ținut partea lui Serge Lohmann, politicianul. El pare să fi ales cea mai morală cale. De ce nu ați ales-o pe aceasta?

Am vrut să creionez un personaj de politician inteligent, dar unul care se simte atât de nobil, se simte așa de bine în pielea lui, care este de asemenea egocentric. El vrea să abandoneze politica nu pentru a fi o persoană mai bine, ci ca să fie văzut ca o persoană mai bună. Mie personal nu îmi place Serge Lohmann.

Sunt întotdeauna atent în ceea ce privește politicienii, câteodată sunt ok, dar mă întreb deseori de ce unele persoane devin politicieni, probabil pentru putere sau status social. Înțeleg de ce persoane ca Winston Churchill sau Obama au devenit politicieni, sunt motivate în acest sens.

-Poate o familie sa treacă peste o crimă, poate redeveni fericită?

Cred că este foarte dificil. Cred că este la fel ca atunci când moartea sau un accident au intervenit și probabil vei trăi mereu cu asta, ca o cicatrice, vei avea poate momente în care vei uita de ea. Din punct de vedere al moralității, este important că, în privința acestei crime, vinovații nu au fost descoperiți și ei vor continua să trăiască liniștiți în acest sens.

Există un exemplu: doi frați olandezi au ucis un prieten copil, în anii 60; au fost descoperiți și au fost condamnați la închisoare pe viață și, după 18 ani, au fost liberați condiționat, din nou liberi așadar; au devenit oameni de afaceri de succes și milionari; după aproximativ 40 de ani, o revistă i-a intervievat și i-a întrebat despre crimă; iar răspunsul lor a fost: ”Nu vom vorbi despre asta, pentru că am fost condamnați, am fost 18 ani în închisoare și acum suntem liberi. Așa că am plătit pentru acea crimă și acum suntem liberi.” Și aici intervine o discuție: conștiința mea este liniștită pentru că am făcut 18 ani în închisoare sau conștiința mea nu va fi niciodată liniștită pentru că am comis o crimă, așa că nu vreau să vorbesc despre asta? Este un lucru total diferit din punct de vedere moral și mă întreb care este pedeapsa cea mai gravă.

-Cât de moral este ca, în unele cazuri, să-ți faci dreptate singur?

Nu pentru mine, personal, dar îmi pot imagina situații în care ar fi cel mai bine să-ți faci dreptate singur, precum atunci când trebuie să supraviețuiești, când cineva îți atacă familia, când singura soluție ar fi să ucizi acea persoană. Desigur, apoi, s-ar putea să ți se spună că ai fi putut avea alte opțiuni și vei fi tu condamnat. Nu știu.

-Dacă ar fi să faceți o pledoarie pentru literatura olandeză contemporană, cu ce scriitori, cu ce volume ar trebui să pornească la drum cititorul român?

Nu știu care volume sunt deja traduse în limba română. Aș începe cu scriitorul și prietenul meu P.F. Thomése (n.n., tradus la Editura Humanitas), care are o carte superbă intitulată ”Copilul-umbră”, despre moartea copilului său, foarte de tânăr. Alt nume pe care vi-l recomand: Tommy Wieringa.

-Ce tabieturi aveți când scrieți?

Nu. Scriu pe computer, de obicei dimineața, după ce mă trezesc, citesc câteva știri online, beau o cafea și mănânc un toast; la o oră după ce mă trezesc, încep să scriu aproximativ două ore, două ore și jumătate, apoi mă opresc. Scriu o pagină sau o pagină și jumătate. Și asta e suficient. Știu că dacă aș continua, ar merge din rău în mai rău. Și mă opresc și îmi spun: ”Și mâine e o zi”. Și fac asta în fiecare zi. Este un fel de rutină, nici măcar nu e disciplină. Și nu pun niciodată alarma, câteodată mă trezesc la 8, altădată la 6, așa că, mai mereu, înainte de ora 12, am și terminat de scris.

-Dacă ați avea de ales, între scris și actorie (pentru că ați fost un actor de succes în Olanda), ce ați alege?

Acum aș alege scrisul. Încă mă solicită să mai joc într-un film sau în televiziune sau în teatru, dar spun întotdeauna Nu. Nu mă simt ca un actor adevărat, mă simt ca un scriitor adevărat. Să joc a fost mereu pentru mine o distracție, nu o profesie.

Îmi place să scriu, de aceea o fac. Nu îmi place mereu să scriu, desigur, am și eu zilele mele în care mă trezesc dimineața, beau cafeaua și citesc ziarele și mă întreb: ”Vreau să scriu?” Și îmi răspund: ”Nu. Dar totuși ai putea încerca.” Pot compara această senzație cu alergatul. Nu îmi place niciodată să o fac, dar este un lucru bun, mă simt mai bine după aceea. La fel cu scrisul, e ca un job, trebuie să îl faci, de cele mai multe ori zilnic.

-Mulțumim!

(Întrebări formulate de Bianca Burada și Jovi Ene. Traducerea întrebărilor a fost realizată de Iulia Dromereschi. Sursă fotografii: Polirom.ro, Pagina de facebook FILIT Iași)

Articole similare

Un roman plin de informații: ”Cartea mării”, de Morten Strøksnes

Jovi Ene

Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean

Dan Gulea

Vorbesc în gând, cu voce tare, Robert Șerban – dialoguri cu Un Cristian

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult