Interviu

Interviu Liliana Corobca: ”Cărțile se scriu cu foarte mult entuziasm și cu suflet”

Am citit recent romanul Lilianei Corobca, Capătul Drumului, publicat de Editura Polirom anul acesta în colecția FICTION LTD. Un roman greu, care solicită cititorul și îl implică în poveștile sale, Capătul Drumului evocă o simplitate și o naturalețe pe care le-am pierdut în timp. Despre el am scris pe larg aici, dar apoi am simțit nevoia să întreb autoarea câteva lucruri legate de aspecte care mi-au rămas nelămurite, dar și despre legătura și pasiunea sa pentru cărți.

-Romanul ”Capătul drumului” nu are valoare de document. Dar poveștile acestea trebuie spuse. Considerați că există vreun aspect la care cititorul trebuie să fie mai atent atunci când îl citește?

Am știut de la bun început că un roman cu asemenea tematică se va baza foarte mult pe documente, pe mărturii reale, pe poveștile care „trebuie spuse”, așa cum vă exprimați. Există și câteva fragmente în carte care pot fi decupate și introduse cu succes într-un articol ștințific: am extras din toate mărturiile din revista „Țara fagilor” traseul fiecărui deportat, am confruntat apoi harta Bucovinei de Nord (cu cale ferată)  cu detalile din mărturii și am reconstituit astfel prima etapă a deportărilor din Bucovina (pag. 22-25), nici detaliile de felul „Județul Storojineț avea trei orașe, Storojineț, Vășcăuți pe Ceremuș și Vijnița, 52 de comune rurale, compuse din 67 de sate” nu sunt imaginate, ci bazate pe documente. Uneori realitatea seamănă cu o poveste, dar nu este, după cum Kant, orașul kirghiz, chiar există în realitate, la fel și Kâzâl Orda, capitala Kazahstanului prin anii ’30 și care în traducere înseamnă Hoarda Roșie, iar Karakalpakstan este o republică din Uzbekistan. Există mai multe aspecte la care cititorul poate fi atent dacă dorește: 1) reconstituirea istorică, adică citești un roman despre un fenomen istoric mai puțin cunoscut, care te introduce și în spațiul asiatic, și mai puțin cunoscut, 2) citești povestea unui supraviețuitor și găsim răspuns pentru situații limită din care ieșim vii și nevătămați, ba chiar mai puternici; 3) dimensiunea spirituală, cartea este o rugăciune continuă; 4) dialog între generații: mai avem oare ce învăța de la bunicii și străbunicii noștri; 5) valorificarea folclorului și a tradițiilor din acea zonă… Toate aceste aspecte se condiționează și se intersectează, desigur. De fapt, nu m-am gândit niciodată la ce anume trebuie să fie atent cititorul…

-Cum credeți că trecând totuși prin atâtea orori, uneori situându-se la limita dintre viu și mort, oameni ca Ana Blajinschi reușeau să nu își piardă credința? De unde forța aceasta? Căci este uimitor cum azi, oameni care au tot ce și-ar putea dori aleg să își pună capăt zilelor. Ce credeți că s-a pierdut între timp?

„De unde forța aceasta?” Păi din credință! Și cum de nu-și pierdeau credința? Din câte am putut eu să înțeleg, credința este o forță cu ajutorul căreia poți trece prin toate greutățile, materiale ori spirituale. O da, din acest punct de vedere, Capătul drumului este o pledoarie împotriva sinuciderii. Între timp s-a pierdut credința. Acea credință simplă, organică, sine qua non. Am încercat să mă întorc la valori și obiceiuri de altă dată, ca să-mi dau seama că unele sunt pierdute definitiv și în locul lor nu a venit(nu a crescut, nu s-a format) nimic. Căutări, crize și locuri goale.

-Credeți în rolul salvator al memoriei sau mai degrabă invers?

Nu la rolul memoriei m-am gândit, în primul rând, nu acesta a fost imboldul pentru a crea Capătul drumuluiMai degrabă o anumită responsabilitate, o vină abstractă pentru moartea atâtor oameni. După atâtea mărturii ale deportaților citite și recitite, am început să visez crucile acelea albe, prelungi pe care apoi le va vedea Ana din roman. Avem niște datorii, noi, cei vii, față de cei morți. Am pus, creștinește, o cruce, în formă de carte („am scris o cruce”) și am terminat povestea cu conștiința unei datorii împlinite.

-Cum ați dobândit pasiunea pentru cărți? Există vreun scriitor de care vă simțiți legată atunci când vă amintiți de primele lecturi?

Am citit primele cărți cu pasiunea „fructului interzis”, fusesem operată la ochi în copilărie și părinții se temeau că, dacă citesc mult, îmi voi strica vederea și nu mă lăsau „să exagerez”, iar eu exageram, desigur. Părinții mei citeau mult și îmi erau exemplu. Primele lecturi erau legate de autori ruși și, adesea, chiar de cărți în limba rusă.

-Dacă ar fi să alegeți o carte de suflet din ce ați publicat până acum, care ar fi aceasta? Care este motivul?

Am câte un fragment (sau mai multe) „de suflet” în fiecare carte scrisă, chiar și în volumele de documente ale cenzurii sau în antologia poeziei românești din exil. Cărțile se scriu cu foarte mult entuziasm și cu suflet. Dacă e să recitesc ce scriu, uneori sunt nevoită, aleg fragmentele care mă fac să râd. Nu am niciun roman din care acestea să lipsească. Sesizez o diferență între a scrie „cu” suflet și a scrie o „carte de suflet”. Poate nu am scris-o încă.

-Ce autori contemporani citiți cu plăcere și ați recomanda fără să ezitați?

În ultimele luni, mi-am propus că citesc mai multă literatură contemporană. Cu unii autori ne-am intersectat pe la festivaluri, pe alții mi-am dorit de ceva vreme să îi citesc, alții mi-au spus că au citit cărțile mele și mi-a fost rușine că ei m-au citit, iar eu pe ei nu… Am citit cu multă plăcere cărți de Simona Antonescu, Bogdan Suceavă, Corina Sabău, Marta Petreu, Filip Florian, Tudor Ganea, Cristian Fulaș, Ovidiu Nimigean, Doina Ruști, Cornel George Popa. Mai am pe raft Veronica Niculescu, Simona Sora, Ana Barton. Recomand, de asemenea, cărțile Tatianei Țibuleac și ale Mihaelei Perciun, romanele lui Iulian Ciocan și ale lui Dumitru Crudu, pentru o înțelegere mai profundă a Moldovei de dincolo de Prut. Am mai auzit și de alți minunați prozatori, dar nu i-am citit încă. Dar eu ezit mereu când fac recomandări și, cum nu mă iau după recomandările altora, nici eu nu mă prea avânt. Am studiat romanul interbelic și ani de zile l-am considerat culmea romanului românesc, dar, cu cât citesc mai mult din contemporani (și am enumerat doar pe cei citiți acum o lună două), cu atât acea culme (interbelică) mi se pare tot mai relativă și tot mai șubrezită de minunații contemporani. Cred că trăim o perioadă foarte bună pentru prozatori…

-La ce lucrați în prezent? Se întrevăd noi proiecte editoriale la orizont?

Da, cum să nu! Am trei proiecte, unul gata de mult, la altul lucrez acum și la al treilea mă gândesc cu emoție. La cel gata de mult am pus doar întrebări, la al doilea sunt editor, la al treilea sunt coordonator de proiect. Deja mă simt încorsetată de atâta știință și simt cum o nouă poveste (de dragoste) își va cere dreptul la existență…

Mulțumesc!

(Sublinierile îmi aparțin.)

Articole similare

”No-one gets to judge Holocaust survivors, for surviving” (interview Heather Morris)

Jovi Ene

Joc dublu în La Gomera (2019)

Carmen Florea

Scriitor în pandemie: Radu Vancu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult