Interviu

„Am mutat parcul Cișmigiu în Essex!”. Interviu Sarah Perry despre identitate, reprezentare feminină și cartea care va include și elemente românești

Anul acesta, am avut privilegiul câtorva discuții efervescente cu autori români și străini, discuții care, adesea, au „uitat” că s-ar dori interviuri și au căpătat formă și senzație de schimb de replici la cafea, între pasionații de literatură – una din postura cititoarei și admiratoarei, ceilalți în chip de victime trase de limbă și iscodite pe toate fețele. Totuși, parcă nicio discuție nu a fost la fel de plină de ooo-uri și aaa-uri, de momente de revelație și de clipe în care am căzut pe gânduri precum cea cu Sarah Perry, autoarea a trei cărți deosebite, traduse deja în peste 20 de limbi, dintre care două („Șarpele din Essex” și „Melmoth”) au fost publicate la Editura Nemira.

Iulia: Ai reușit să vizitezi orașul, de când ai ajuns?

Sarah: Ieri, am mers peste tot pe jos, pentru că drumurile erau închise din cauza vizitei Papei, iar asta mi s-a părut extraordinar. Am văzut multe clădiri și m-am bucurat de „micul Paris”, însă am remarcat și contrastul…

Iulia: … față de clădirile „funcționale” din perioada comunistă, sau cele noi, toate numai sticlă.

Sarah: Exact! Dar m-am îndrăgostit de parcul Cișmigiu și cred că este cel mai frumos parc pe care l-am văzut vreodată. Combinația dintre straturile de trandafiri, statui și păuni, pe de o parte, și părțile abandonate, în ruină – care nu sunt, totuși, triste, ci doar dau o stare de melancolie generală, mi s-a părut adorabilă. După ce termin cu interviurile zilei, am de gând să iau o carte și să-mi petrec după-amiaza citind în Cișmigiu.

Iulia: Venind din partea unei britanice, mi se pare un compliment de excepție. Cunosc frumusețea și diversitatea parcurilor englezești.

Sarah: Așa este, suntem puțin obsedați de parcuri și de grădinărit! (râde)

Discuția pe tema parcurilor londoneze și bucureștene se animă. Vorbim despre veverițele pe care le poți hrăni în Kensington, iar Sarah menționează pelicanii din Saint James. Simt bucuria simplă din vocea ei, când povestește, și îmi dau seama, deja, că îmi va fi ușor să conversăm; Sarah Perry este o persoană caldă, deschisă, care imprimă sens fiecărui cuvânt, indiferent dacă dezbate fauna din parcuri sau subiectul ultimei sale cărți publicate.

Sarah: Adesea, când sunt în turneu, nu am șansa de a vizita orașele în care mă aflu. Dar astăzi mi-am propus plimbarea, iar mâine voi merge la Operă, să văd „Carmina Burana”. Sunt hotărâtă să transform această zi și jumătate într-o mini-vacanță în București.

Iulia: Faptul că ai pomenit vizita Papei mi-a amintit că am citit câteva materiale în care se spunea că o parte din ceea ce scrii ar fi influențat de faptul că ai crescut într-o familie de o mare strictețe religioasă. Ai putea să îmi vorbești despre asta?

Sarah: Este complet adevărat! Am crescut într-un mediu protestant, mai precis, baptist, foarte strict, iar ca să-ți faci o idee, pot spune că a fost de parcă m-aș fi născut în 1860. Educația mea a fost victoriană, în cel mai pur sens al cuvântului. Nu am avut televizor, iar la radio ascultam doar muzică clasică. Nu am fost niciodată la o petrecere sau la discotecă, elevă fiind, nici la cinematograf. Nu am purtat pantaloni, ci doar fuste lungi – și m-am născut în 1979! Mergeam de câteva ori pe săptămână la biserica din congregația noastră, care se numea Ebenezer, și citeam Biblia Regelui James, care a fost prima versiune în limba engleză a Bibliei. A fost tradusă în secolul XVII și a devenit o scriere extrem de politică: erai ars pe rug dacă se afla că o citeai! Limba în care este scrisă este fascinantă; practic, Biblia aceasta, din 1611, este fundația pe care s-a construit literatura britanică. De fapt, toți oamenii folosesc fraze din ea, fără să știe de unde provin, atât de puternică i-a fost influența. Tata ne citea din această Biblie la fiecare masă, iar eu memoram pasaje întregi. Tot ce scriu este influențat de acest mediu, de ideile din Biblie, dar mai ales de frumusețea limbii și de incredibila forță a literaturii, de faptul că literatura poate exprima un crez politic.

Iulia: Nu ți-a fost dificil să fii diferită de majoritatea colegilor tăi?

Sarah: Probabil, însă, pe atunci, nu vedeam lucrurile așa. Eu citeam foarte mult din clasici, citeam surorile Brontë, citeam Thomas Hardy și cântam la pian, însă nu mi se părea că aș face lucrurile… diferit. Eram eu însămi, eram împreună cu familia și cu toții eram la fel. Doar când am scos capul afară și am fost expusă altor medii, mi-am dat seama că eram altfel. Cred că mulți oameni trec prin asta. Când ești pe cont propriu, nimeni nu îți spune că ești „ciudat”, și doar când ieși în societate începi să auzi decrete, cum că ai fi „normal” sau „anormal”.

Iulia: Dar tu pari să fi preluat aspectele pozitive ale situației…

Sarah: Acum sunt mai în vârstă și mai înțeleaptă. Cred că, atunci, îmi era ciudă că nu puteam să discut despre lucruri la modă și nu știam nimic despre pop culture. Au fost tentative de bullying, deși nu sunt persoana care să se lase afectată, dar dacă lumea îmi spunea „Hei, părinții tăi sunt niște ciudați!”, nu puteam răspunde decât cu „Mda, de fapt… sunt nițel bizari” – „Hainele tale sunt idioate” – „Da, știu, sunt de acord!”. Dacă știi cine ești și ești în regulă cu asta, nu permiți unor asemenea lucruri să te afecteze.

Iulia: A existat o vreme în care te-ai revoltat?

Sarah: Da, am fost pe punctul de a fi exmatriculată fiindcă chiuleam mult. Fugeam pe poarta din față, iar când profesorii și-au dat seama că se întâmpla asta, au început să se posteze acolo, ca să împiedice elevii să chiulească. Așa că eu ieșeam prin spatele terenului de sport, pe partea cealaltă. Știi unde plecam când chiuleam, însă? La bibliotecă, să citesc (râde). Pe la 17 ani, obișnuiam să fumez cu colegii, apoi trebuia să camuflez mirosul când ajungeam acasă.

Iulia: Ce mai influențează ceea ce scrii?

Sarah: Întotdeauna am fost profund influențată de locul în care mă aflu, până în punctul în care devine un aspect iritant. Un exemplu pe care îl ofer adesea este că în Chelmsford, orășelul din Essex în care am crescut, se afla o pasarelă abandonată, într-o stare avansată de ruină. Trecea peste o zonă industrială și tot ce se afla acolo arăta incredibil de trist. De fiecare dată când ajungeam acolo, simțeam că mă cuprinde o stare negativă cumplită, așa că nu puteam depăși momentul decât închizând ochii, și era nevoie ca mama să îmi spună când depășisem zona. Sufletul meu detesta acea priveliște! Eu vin din estul Angliei, unde totul este plat, mlăștinos, unde există plaje extraordinare, flori sălbatice care cresc în tufișuri neîngrijite, anumite animale… și tot ce scriu este plin de asta. Cred că de aceea îmi place și în București. Când călătoresc, din prima jumătate de oră pot spune dacă mă voi simți bine sau nu. Am fost recent în Australia și în Noua Zeelandă, unde totul a fost de excepție: hotelul – perfect, organizare ireproșabilă, și sute de cititori prezenți la evenimente. Am detestat fiecare clipă. Doar când mă îndrept spre est (Praga, Moscova, acum București), mă simt împlinită și relaxată. Este foarte ciudat.

Iulia: Dacă crezi în reîncarnare, poate e ceva la mijloc!

Sarah: Să știi că ar trebui să fac un test ADN, pentru că sunt convinsă că am sânge est-european. De îndată ce cobor din avion într-un oraș din estul Europei, simt că va fi bine, iar când am ajuns în București, m-am simțit acasă.

Iulia: De altfel, ai ales Praga ca loc al desfășurării celui mai recent roman al tău. Este și unul dintre orașele mele preferate, și aș vrea să te întreb care au fost împrejurările alegerii făcute. Știu că „Melmoth” se bazează pe o legendă evreiască și că în Praga a existat și există o comunitate de evrei foarte bogată în tradiții.

Sarah: Am făcut o treabă foarte isteață, cred eu (râde). În 1820, Charles Robert Maturin a publicat o carte intitulată Melmoth the Wanderer („Melmoth Rătăcitorul”) și a inventat un personaj pe nume Melmoth, un bărbat care și-a vândut sufletul diavolului pentru a-și prelungi viața cu încă 150 de ani. Ce face el apoi este să rătăcească prin lume, încercând să găsească oameni dispuși să facă schimb de locuri cu el. Dar acest Melmoth al lui Maturin se bazează pe parabola „evreului rătăcitor” (n. red. cunoscută și drept „Jidovul rătăcitor”, a influențat mai multe adaptări de-a lungul timpului, printre care și un roman de Eugene Seu), un mit cu profunde valențe antisemitice, care a fost reprodus sub diverse forme în balade englezești sau în povești est-europene. Se bazează pe ideea că a existat un cizmar evreu care ar fi aruncat cu un pantof în Iisus Hristos pe drumul Golgotei, și că ar fi fost blestemat din acest motiv. Ce am făcut eu a fost să inventez propriul meu Melmoth: a devenit o femeie care l-ar fi văzut pe Hristos după Înviere, negând acest lucru ulterior. Așa au ajuns unii oameni să considere că povestea inventată de mine este adevărată, ceea ce mi se pare foarte amuzant!

Iulia: De ce ai decis să schimbi genul personajului principal?

Sarah: Încă de foarte tânără, m-am întrebat de ce erau toți monștrii celebri… bărbați. Dracula, Frankenstein, Beowulf – mi se părea foarte nedrept. Mi-am dorit să creez un monstru excelent și să fie femeie, iar în timp ce mă gândeam la asta mi-am dat seama că nu era suficient să schimb pronumele și să spun că poartă fustă. M-am gândit la condiția femeii și la ce ar deosebi-o de alți monștri. Blestemul din carte este caracteristic feminin: este blestemată fiindcă a mințit, dar motivul pentru care a mințit este fiindcă știa că nu ar crede-o nimeni. Citind Scriptura, descoperi că asta s-a întâmplat cu femeile care L-au văzut pe Hristos după ce a înviat. Nu le-a crezut nimeni.

Discuția se îndreaptă spre drepturile femeilor, sau, mai degrabă, spre cvasi-inexistența acestora, de-a lungul istoriei. Pomenesc despre mărturiile care trebuiau confirmate de un număr de bărbați, pentru a fi acceptate, iar Sarah subliniază cât de nedrept este, de fapt, acest blestem. În versiunea ei, Melmoth asistă la o suită de evenimente neplăcute pe care nu le poate schimba, tocmai fiindcă nu are un cuvânt de spus; practic, aceasta a fost soarta femeilor, secole la rând.

Sarah: Femeile și-au privit fiii și soții plecând la război, fără să știe dacă se vor mai întoarce. Nu au avut nicio implicare politică, nici măcar drept de vot. Blestemul lui Melmoth este intrinsec feminin, iar romanul are o tentă politică foarte pronunțată. Simt că, dacă femeile ar avea dreptul la tot ceea ce li se permite bărbaților, atunci ar trebui să aibă și dreptul de a fi… malefice. Nu știu cum stau lucrurile în România, însă, în Anglia, când o femeie comite o acțiune tulburătoare, aceasta este motivată de influența unui bărbat. Să luăm cele mai cunoscute exemple de criminali în serie femei: Myra Hindley ar fi făcut totul sub influența lui Ian Brady, iar Rosemary West s-a supus dorințelor bărbatului ei, Fred. Ideea mea este că femeile sunt la fel de capabile precum bărbații de întreaga gamă de sentimente și emoții umane, și este greșit să afirmi că o femeie ar comite fapte reprobabile doar fiind forțată de un bărbat. Cred că este foarte important să existe și femei malefice – doar că eu sunt extrem de empatică, așa că, oricât m-aș fi străduit să creez un personaj 100% negativ, am reușit să o fac să fie doar înspăimântătoare, dar de înțeles.

Myra Hindley și Ian Brady au fost autorii unei serii de crime notorii (The Moors Murders), care s-au petrecut între 1963 și 1965, în Manchester și împrejurimi, și care au avut ca victime cinci copii și adolescenți. Hindley a fost supusă unei veritabile campanii a urii, nu doar de către mass media, ci și de opinia publică – până și propria ei mamă a declarat că merita cea mai aspră pedeapsă. Rosemary West este și în prezent încarcerată în West Yorkshire (MB), fiind găsită vinovată de uciderea a cel puțin nouă tinere, între 1973 și 1987. Soțul ei, Fred, s-a sinucis în închisoare, în timp ce aștepta verdictul.

Iulia: De când datează interesul tău pentru monștri?

Sarah: Nu aș putea spune că mă interesează mai mult decât orice altceva. Mai degrabă interesant este că am ajuns să scriu trei romane gotice nu fiindcă a fost neapărat o tematică preferată, ci pentru că am început să scriu în acest stil, iar atunci când observi că te interesează ceva, aprofundezi. Interesul meu este față de întregul spectru de sentimente umane, de la terifiant la sublim – iar acestea sunt teme foarte gotice.

Iulia: Ținând cont de temele abordate și de felul în care funcționează media de astăzi, ai primit vreo ofertă pentru turnarea unui film după romanele tale?

Sarah: Sper că va exista o serie televizată după „Șarpele din Essex”, însă lucrurile se mișcă foarte încet.

Descopăr tot mai multe lucruri în privința cărora Sarah și cu mine suntem de acord: de exemplu, nici ea nu a putut urmări întreg Game of Thrones. Personal, m-am oprit după șase episoade, fiindcă deja era cu totul altceva decât în cărți (pe care le-am devorat cu niște ani înainte să devină hip); Sarah îmi spune că a rezistat timp de două sezoane și jumătate, iar apoi s-a întrebat „De ce mă uit la asta?” – consideră că prezentarea ar fi mult prea violentă și că abundența torturii și abuzurilor nu este pentru ea.

Iulia: Dar cum ți s-ar părea să existe un serial după una dintre cărțile tale?

Sarah: Sunt entuziasmată, pentru că mă gândesc că, dacă lumea se uită la serial, va citi și cartea. Am avut o conversație foarte interesantă cu niște autori români și niciunul dintre ei nu părea să fie interesat de ideea de a avea cititori. Sunt foarte interesați de ideea de a scrie „de amorul artei”; eu, pe de altă parte, nu mă consider artistă, ci povestitoare, și pentru mine este esențial să am un public pentru care să scriu. Mi-ar plăcea să cred că am o manieră „artistică” de a-mi spune poveștile, dar conceptul de bază este „Haideți să vă spun o poveste!”.

Iulia: Fără a considera această afirmație un stereotip, mulți autori britanici mi-au spus că sunt povestitori și că acesta este cel mai important aspect pentru ei.

Sarah: Cunosc mulți scriitori britanici care consideră, la fel ca acei autori români, că scrisul este o manieră de a te exprima, de a te reprezenta, însă eu nu pot să îmbrățișez ideea. Imaginează-ți că petreci o zi întreagă gătind o masă cu patru feluri și că zâmbești în timp ce te gândești la reacțiile oamenilor: poate vor fi surprinși că ai făcut asta; poate că nu se așteptau să pregătești al doilea fel cu pui, ci cu pește… iar apoi arunci totul la gunoi! Eu „gătesc” pentru ca oamenii să mănânce, să se bucure de masă și să-și amintească de momentele acelea. Vreau ca munca mea să se întipărească în memoriile oamenilor. Lucrul cel mai minunat la faptul că am sute de mii de cititori (și nu m-am așteptat deloc la asta!) este să mă gândesc că acum, în Coreea, în Emiratele Arabe Unite și în România, există oameni care îmi poartă scrierile în minte. Nu m-am gândit nicio secundă la a scrie fără să am cititori și nu m-aș deranja s-o fac, altfel. Nici măcar nu țin jurnale sau agende, fiindcă tot ce scriu este destinat altcuiva.

Iulia: Cred că asta ajută foarte mult și la păstrarea unei relații de calitate cu publicul, în special într-o țară precum Anglia, unde aveți o adevărată tradiție a evenimentelor și festivalurilor literare.

Sarah: Așa este. În Marea Britanie, sunt cam 300 de festivaluri literare în fiecare an. Chiar și cele mai mici cătune au propriul lor festival, iar acolo vor merge unii dintre cei mai faimoși autori. Știu un sătuc cu un singur pub și un singur oficiu poștal, care l-a adus la festivalul local pe Philip Pullman (n. red.: autorul seriei „Materiile întunecate”).

Sarah Perry și Iulia Dromereschi. Fotografie realizată de Oana de la Serial Readers

Sarah mai adaugă că, în branșă, ajungi să duci o viață destul de solitară, și de aceea este important să ai evenimente la care să poți cunoaște atât alți autori, cât și cititori. Preferă această singurătate, de altfel, însă îi face plăcere și să cunoască atât scriitori celebri, pe care nici nu și-a imaginat că îi va întâlni vreodată, dar și scriitori mai recent apăruți. Îmi recomandă câteva festivaluri literare britanice, mai „liniștite” și nu atât de „pop” (Cambridge sau Birmingham sunt printre favoritele ei).

Iulia: Dacă participați toată vară la festivaluri, când mai găsiți timp și pentru scris, voi, cei din branșă?

Sarah: Viața unui autor este ciclică. Când scoți o carte în format paperback, mergi la festivaluri, să o promovezi. Apoi, te retragi la biroul tău, lucrezi o perioadă, apare o nouă carte și scoți din nou nasul la lumină. Trăiești multă vreme în singurătate și liniște, iar când se lansează cartea… bum! O succesiune de evenimente!

Iulia: Așadar, când pregătești o carte, iei în calcul și perioada dedicată promovării, nu doar cea pentru scrisul propriu-zis.

Sarah: Întocmai. Există autori care sunt incredibil de disciplinați – de exemplu, cei care scriu anumite genuri. Mai ales scriitorii de romane „polițiste” pe care îi cunosc au o disciplină de fier și cred că sunt extraordinari. Au cititori extrem de dedicați, care așteaptă mereu cu nerăbdare următorul volum din serie, așa că asta le dictează ritmul.

Iulia: Și tu cum procedezi?

Sarah: Felul meu de a face lucrurile s-a schimbat după ce m-am confruntat cu problemele de sănătate. Am suferit o intervenție chirurgicală la coloana vertebrală și am ajuns să scriu „Melmoth” în acea perioadă ciudată, care nu era nici de lucru, nici de repaus. Cum, necum, am reușit să termin primul manuscris, și apoi a fost publicată, așa că nu am apucat să am o perioadă „moartă”. Acum, scriu când pot și nu am reușit încă să mă adaptez la viața de scriitor full-time. La început, scrisul a fost doar al doilea job pentru mine – eram, de fapt, jurnalistă în domeniul juridic. A apărut „Șarpele din Essex”, iar asta mi-a permis să mă concentrez doar la scris. Apoi, m-am îmbolnăvit, și a trebuit să mă descurc cu partea de promovare în timp ce îmi programam intervenția chirurgicală.

Iulia: În tot acest carusel de evenimente, unele pozitive, altele nu prea… ce îmi poți spune despre următoarea carte?

Sarah: Mi-am dorit să scriu o trilogie gotică și cred că „Melmoth” a fost a treia carte din serie, așa că la ce lucrez acum nu este… conștient gotic. Simt că primele trei cărți scrise s-au concentrat pe elemente gotice cu diverse grade de implicare și intensitate. Prima a fost gotică doar accidental, pentru că abia îmi descopeream stilul. A doua a fost victoriană, iar partea gotică a fost un soi de experiment, în timp ce „Melmoth” este de-a dreptul reprezentativă pentru romanul gotic. Acum lucrez la ceva mai scurt, mai personal, dar, fiind vorba de mine, va avea, cu siguranță, o nuanță de gotic. Și să știi că parcul Cișmigiu va face parte din ea. Da, mut Cișmigiul în Essex!

Ne amuzăm împreună de felul în care autorii englezi și irlandezi ne „fură” elementele și le plasează în romanele lor; în fond, așa a luat naștere Dracula. Sarah râde cu mine și recunoaște: „Așa este, suntem niște coțofene!”. Îi povestesc despre oamenii care mă întreabă dacă este adevărat că avem dragoni în România (mulțumim, J. K. Rowling) și despre cei care vor să știe dacă mușcăm, vampire-style. Mă simt atât de bine în compania ei, încât am uitat că suntem în plin interviu, și îmi dau seama că nu m-am străduit nici măcar o clipă să „storc” informații sau să imprim o direcție; discuția noastră a fost prietenească, aproape o ieșire la cafea – până și doamna care ședea în spatele nostru, adâncită într-o convorbire pe Skype, ne-a spus că nu o deranjăm defel, ci că îi place accentul lui Sarah și că se bucură să ne asculte.

Iulia: Ca ultimă întrebare, deși îmi vine greu să mă desprind de magia momentului, o întreb pe Sarah Perry ce ar recomanda unei persoane care își dorește să devină scriitor/-oare.

Sarah: Cel mai important lucru este să ai grijă de spatele tău! (râde) Toți scriitorii pe care îi cunosc au probleme îngrozitoare cu spatele. Am cunoscut un poet, în Praga, care, după ani de zile în mediul academic, și-a rupt ceva și nu și-a mai putut ridica brațele, așa că acum trebuie să stea întins pe spate și să dicteze. Al doilea lucru este că scriitorii debutanți au tendința de a fetișiza anumiți scriitori, sau anumite tipuri de scriitori: știu totul despre ei, știu ce fel de cafea beau și ce fel de computer folosesc… Dacă faci asta, nu îți vei găsi niciodată propria voce, fiindcă o vei îneca în vocea altcuiva. Tocmai de aceea sunt enorm de recunoscătoare pentru mediul în care am crescut; nu aveam televizor, așa că citeam toate cărțile pe care puneam mâna. Am citit Shakespeare de plăcere, am citit tot ce a scris Agatha Christie, am citit Thomas Hardy, George Orwell sau Terry Pratchett, și niciunul dintre aceștia nu mi-a fost prezentat drept mai bun sau mai prost – erau doar autori, care scriau cărți! Așa am reușit să dobândesc o voce atât de personală, pentru că nu am copiat pe nimeni, ci doar m-am exprimat, și de aceea cred că scriitorii debutanți trebuie să citească tot ce le cade în mână, inclusiv etichetele de pe spatele recipientelor de șampon!

Articole similare

Scriitor în pandemie: Andrei Panțu

Jovi Ene

”No-one gets to judge Holocaust survivors, for surviving” (interview Heather Morris)

Jovi Ene

O scriere sfântă într-un context istoric și antropologic – lectura ideală pentru sceptici, exegeți și oscilanți

Iulia Dromereschi

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult