Carti Eseuri

Craii de Belle Epoque: „Bărbatul cu haină roșie”, de Julian Barnes

„Bărbatul cu haină roșie”, de Julian Barnes
Editura Nemira, Colecția Babel, București, 2020
Traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu

Născut în 1946, Julian Barnes este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori englezi contemporani. Prozator, eseist, critic literar, este laureat al premiului Man Booker câștigat în 2011 pentru romanul ‘Sentimentul unui sfârșit’, iar în 2021 i-a fost decernat Premiul Ierusalim pentru libertatea individului în societate, un premiu literar bienal asociat cu Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim, premiu care este acordat scriitorilor ale căror lucrări au tratat teme ale libertății umane în societate. Majoritatea cărților sale au fost traduse în limba română și publicate de Editura Nemira. ‘Bărbatul cu haină roșie’, cea mai recentă carte a sa, publicată în 2019, a apărut în 2020 colecția ‘Babel’ a editurii, în traducerea lui Radu Paraschivescu.

De ce a scris Barnes această carte? O explicație parțială putem găsi în postfață. O alta în perioada în care a fost scrisă cartea, anii de după votul pentru Brexit și ai agonizantelor negocieri care au precedat ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Europeană. Julian Barnes este francofil și este unul dintre acei intelectuali englezi care crede că locul țării sale este în Europa, care studiază și scrie în mod consecvent despre punțile de dialog dintre cultura engleză și cea a Europei în general și a Franței în particular. Cunoscător în profunzime și la nivel de nuanțe și de finețe al spațiilor lingvistice, literare și artistice de cele două părți ale Canalului Mânecii, el se oprește asupra uneia dintre perioadele cele mai interesante și mai efervescente din istoria Franței, dar punctul de vedere englez este permanent prezent. Este vorba despre perioada pe care o numim în perspectiva istorică La Belle Epoque, dintre anii 1880 și 1914, o epocă de înflorire a artelor și de modernizare și creștere a Franței după catastrofa din 1871. Este și o perioadă de contradicții și de crize, de acumulări de conflicte interne și internaționale, care aveau să duca la conflagrația Marelui Război.

‘Merrie England, Epoca de Aur, La Belle Epoque: denumirile strălucitoare, devenite un soi de brand, sunt născocite doar retroactiv. Oamenii nu și-au spus la Paris în 1895 sau în 1900: „Trăim în La Belle Epoque, fă bine și profită!” Sintagma referitoare la perioada de pace dintre catastrofala înfrângere franceza din 1870-1871 și catastrofala victorie franceză din 1914-1918 a intrat în vocabular abia în 1940-1941, după o altă înfrângere franceză. A devenit titlul unei emisiuni de radio care s-a transformat într-un spectacol de teatru și muzică live: o formulă și un program de bună dispoziție care, pe deasupra, dădeau apa la moară anumitor preconcepții germane despre Franța cancanului și a „oh-la-la”-ului. La Belle Epoque: locus classicus al păcii și al plăcerii, strălucire cu un aer profund decadent, o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei înalte societăți așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată cu întârziere de metalicul și nepăcălibilul secol douăzeci, care a smuls afișele elegante și spirituale ale lui Toulouse-Lautrec de pe zidul mâncat de mucegai și de o vespasienne fetidă. Ei bine, ar fi putut fi așa pentru unii, pentru parizieni mai mult decât pentru majoritatea. Pe de altă parte, după cum a scris cândva Douglas Johnson, învățatul istoric al Franței, „Parisul e doar periferia Franței”. (pag.35)

Perioada pare în aparență cunoscuta, și totuși,  și punctul de vedere, și stilul de abordare, și o parte însemnată din informații oferă cititorilor o cu totul altă perspectivă decât cele familiare. Mai nimic despre impresioniști sau despre revoluțiile în artă. Nici proletarii din romanele lui Zola nu se regăsesc aici. Personajele cărții se învârt în lumea nobilimii și a marii burghezii pariziene, a artiștilor și a scriitorilor, a expatriaților (americani în special) și a medicilor faimoși, a colecționarilor de artă și a colecționarilor de aventuri sentimentale. Este o lume complexă și colorată, plina de contradicții și de violență, marcată de procesul Dreyfuss și de schisma adâncă pe care acesta l-a creat în societatea franceză a timpului. Iată doar unul dintre detaliile pe care le ignoram complet. Până la primul război mondial, în Franța exista dreptul cetățenesc al deținerii de arme, dobândit la Revoluția Franceză și consfințit constituțional cam la fel ca în Statele Unite de astăzi. Rezultatul este că accesul la arme era extrem de facil, și în carte sunt descrise câteva crime politice dar și crime pasionale, comise de persoane care pur și simplu (unele dintre ele) cumpăraseră arma de la magazin, în dimineața respectivă. Câteva pagini sunt dedicate și instituției duelului, obicei de a decide dispute profesionale sau sentimentale legate mai mult sau mai puțin de ‘onoare’, practicat de membri claselor avute dar și de ziariști sau scriitori.  

Nu stiu dacă Julian Barnes a citit ‘Craii de Curtea-Veche’. Teoretic ar fi posibil, căci prima traducere în limba engleză, cea a lui Cristian Baciu este datată 2011. În orice caz, cele trei personaje pe care le cunoaștem la începutul cărții, cei trei francezi veniți în 1885 la Londra de la Răsărit (adică de la Paris) par descinși din paginile scrise de Mateiu Caragiale. Doi dintre ei (Polignac și Montesquiou) erau nobili, unul prinț, celălalt conte, descendenți ai unor familii al căror nume marca personalități ale Franței Luminilor cu mai bine de un secol înainte. Cel de-al treilea, lipsit de titluri nobiliare, descendent al unei familii protestante de sorginte italiană era doctorul Samuel Jean Pozzi. Daca această carte are un personaj principal, atunci el este doctoril Pozzi. ‘Bărbatul cu haină roșie’ poate fi considerată și ca o biografie a acestuia. Titlul cărții de altfel este preluat de la titlul tabloului pictat în 1881 de John Singer Sargent, artist american exilat, care trăia în acea vreme la Paris și urma să se stabilească peste câțiva ani la Londra, portret în care doctorul este reprezentat în floarea vârstei, îmbrăcat într-un flamboiant halat roșu. Un detaliu care include mâinile fine și de o excepțională frumusețe ale chirurgului este de altfel folosit pentru coperta cărții. Doctorul Pozzi a fost o somitate a medicinii franceze a timpului: a introdus în Franța metodele de chirurgie antiseptică, a organizat spitale și clinici în condiții de igienă și cu un tratament uman față de pacienți, a revoluționat chirurgia ginecologică și a scris un tratat al acestei discipline care a fost vreme de mai multe decenii, în secolul 20, o carte de referință.

Cei trei prieteni avut o viață sentimentală agitată (unul dintre ei era homosexual declarat):

‘Perechile își compară mereu situațiile cu cele ale altor perechi. Iată-i pe soții Polignac pornind de la un aranjament financiar și sfârșind în afecțiune autentică; iată-i pe soții Pozzi pornind de la ceva care părea iubire pătimașă și sfârșind în aranjament social. În al treilea rând, iată-l pe „alde Montesquiou”. În relația cu Yturri contele era irascibil, iar Yturri intermediarul emolient; de asemenea organizator, deslușitor, om de legătură și reporter al vânătorii sexuale. Montesquiou mai are grija să sublinieze – de două ori – că Yturri locuia „pe aceiași stradă”, nefiind vorba de „doi gentlemani cu același domiciliu”.’ (pag.144)

Pozzi a avut un număr impresionant de amante. Căsătoria sa cu Therese s-a transformat rapid dintr-o poveste de dragoste într-o relație instituționalizată, pe care Therese (catolică practicantă) a refuzat să o destrame formal chiar când, în ultimele decenii ale vieții, cei doi se despărțiseră și Samuel intrase într-o relație serioasă și stabilă cu evreica Emma Fischoff. Printre cuceririle sale din tinerețe se numărase și actrița Sarah Bernhardt, care i-a rămas prietenă fidelă și pacientă până în ultimii ani ai vieții. Din căsătoria lui Samuel cu Therese au rezultat trei copii, din care fiica, Catherine, a fost cea mai apropiată de tatăl ei, lăsând în urmă și un jurnal în care își descrie adolescența și tinerețea petrecute sub tutela faimosului ei tată. Sfârșitul lui Pozzi are și el elemente de tragedie amestecate cu melodramă. Se prezentase voluntar ca medic de front în război, deși se apropia de 70 de ani, dar nu gloanțele inamice i-au provocat rănile mortale ci cele trase de un pacient, nemulțumit de tratamenul unei tumori la testicole care rezultase în impotență. A fost transportat la spital și operat de un coleg sub anestezie locală, participând cu indicații la operație. O arteră secționată pe masa de operație i-a fost fatală.

De multe ori citesc cărți de istorie și comentez despre calitatea scrierii apreciind în ce măsură lucrarea respectivă este accesibilă la lectura. Cu ‘Bărbatul în haina roșie’ se petrece fenomenul invers. Cartea lui Julian Barnes este scrisă și se citește ca o carte de ficțiune, deși toate personajele sunt reale și întâmplările descrise în carte au avut loc și sunt autentificate istoric. Atunci când apar ‘dialoguri’ sau ‘monologuri’ ele sunt bazate pe memoriile sau jurnalele lăsate de personalitățile epocii. Stilul este liber, autorul ne invită să privim ‘peste umăr’ în timp ce scrie și din când în când ne acordă acces în laboratorul său de creație, combinând relatarea istorică (care nu este rigid cronologică) cu fișe editoriale, fragmente de eseu și studii de caracter. Cunoaștem pe mulți dintre oamenii celebri ai epocii: Henry James, John Singer Sargent, frații Goncourt, Sarah Bernhardt, Anna de Noailles, Marcel Proust. Acesta din urmă este prezentat din mai multe puncte de vedere: el este personaj, prieten cu cei trei ‘crai’ dar și posibil autor alternativ al acestei cărți. În fapt nu numai că cele trei personaje principale ar putea apare într-un roman scris de Proust, dar ei sunt chiar prezenți, cu numele lor sau ca personaje ‘cu cheie’ în volumele aflate ‘În căutarea timpului pierdut’. Despre romanele cu cheie Julian Barnes scrie la un moment dat:

‘Le roman a clef are atracții evidente pentru romancier – bucuria maliției, clipirea din ochi pentru secretomania fără secrete, vanitatea de a ști niste lucruri și de-a le împărtăși altora. Însă pericolele sunt mai la vedere. Romanul poate părea viclean și egocentric; poate duce la procese și chiar la dueluri; dar principalul pericol e că are pe el ștampila timpului, ca dandy-ul, ca fluturele. Și de asemenea, ștampila locului.’ (pag. 207)

Citind aceste rânduri nu am putut să nu mă întreb dacă Julian Barnes nu a scris, poate intenționat, poate nu, un fel de roman cu cheie? Călătorind în timp pentru a reînvia, cu talentul său incontestabil de prozator și creator de personaje, Franța și Anglia de acum un secol și câțiva ani sau decenii, descriind efervescența magnetică a celor doi poli intelectuali, culturali, artistici, științifici ai Europei, legătura de competiție, atracție, și complementaritate dintre ei, se referă poate scriitorul, ‘sub cheie’, la Europa celui de-al doilea deceniu al secolului 21, cea în care câteva zeci de mii de englezi peste jumătatea matematică a votanților au decis că insulele britanice se rup și se îndepărtează de Europa?

Ediția românească a Editurii Nemira preia ilustrațiile versiunii englezești și este o reală plăcere pentru cititor răsfoirea volumului cu ilustrațiile în pagină. Păcat doar că picturile din versiunea originală nu au fost reproduse în color, dar probabil că aici și-au spus cuvântul limitări tehnice sau legate de cost. Traducerea lui Radu Paraschivescu, este fluentă și expresivă. Am detectat o singură gafă, poate editoriala, care ar trebui corectată la o ediție viitoare. Adele, după cum știe orice iubitor al filmelor lui Francois Truffaut, a fost fiica și nicidecum sora lui Victor Hugo, cum este amintită la pagina 248.

‘Bărbatul cu haină roșie’ este o carte pasionantă și bine scrisă, dar nu neapărat o lectură ușoară. Cere concentrare, interes pentru istorie, literatură sau artă, și pentru ca plăcerea intelectuală să fie completă, necesită din când în când consultarea enciclopediilor pe net. Julian Barnes reînvie o perioadă istorică zbuciumată din istoria Franței și câteva personaje emblematice pentru acea epoca. Scriind istorie el se gândește însă și la prezentul în care problemele relațiilor dintre culturi, ale artei și ale moralității au rămas aceleași, desi soluțiile și perspectivele sunt diferite. Iubitorii de artă, de istorie, de actualitate și de literatură bună se vor delecta cu această lectură. 

Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Nemira.ro, Cultuurgeschiedenis.be)

Articole similare

The Lady Vanishes (1938)

Dan Romascanu

Exhibition on Screen: David Hockney at the Royal Academy of Arts (2017)

Dan Romascanu

Zoharul. Cartea splendorii

Dan Gulea

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult