Carti Eseuri

Un șir de splendori amestecat cu mici pedepse: „În amintirea memoriei”, de Maria Stepanova

„În amintirea memoriei”, de Maria Stepanova
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere de Luana Schidu

„De un singur lucru îmi pare rău: căutarea trecutului, ca și căutarea Graalului, îi împarte pe participanți în cei care reușesc și cei care nu reușesc, și eu am fost din naștere dintre cei din urmă, cei care se străduiesc, dar nu le iese.” Poate că n-a găsit Graalul, dar pe mine m-a găsit această incredibilă Maria Stepanova. Și îi iese, îi iese într-un stil mare, suficient de mare cât să vorbească toată lumea literară despre ea.

Există cărți pe care le iubești, unele pe care nu le poți uita, altele care te fac să simți o gamă foarte variată de sentimente, sentimente care s-ar putea înșirui aici într-o lungă și plictisitoare coloană. Și există unele care te recalibrează ca cititor. Cele ce schimbă un macaz și-ți reconfigurează rutele obișnuite, care ajustează ceva la marginile tale, care îți cartografiază un teritoriu necunoscut, pe care-l populează și-l scoate din starea inactivă. Despre o asemenea carte vorbim de data asta. Totuși, “În amintirea memoriei” nu merită toate elogiile posibile, pentru nu, nu este o carte perfectă. E o carte foarte greu de clasificat și de încadrat, în primul rând. După părerea mea, ea nu este deloc un roman, în ciuda colecției în care a fost lansat, în ciuda premiilor pe a căror listă a fost nominalizat.

Este o scriere non-ficțională care amestecă în doză mare eseul, cu documente și scrieri autentice din arhiva familiei, cu pagini biografice, cu pagini memorialistice. Toate aceste genuri sunt amestecate, dar nu oricum și nu cu orice rezultat, căci produsul final este echivalentul unei roci metamorfice. Niște ingrediente comune, friabile, siliciul din nisipurile mișcătoare ale vremii, calcarul din creta care lasă urme efemere pe asfalt, sunt supuse la presiune și temperatură înaltă un timp îndelungat, și când citim, dăm de marmură și granit, rocile tari ale statuilor din renaștere, rocile dure pe care poți păși îndelung iar și iar, azi și mâine și peste o viață de om. Aceste suprafețe noi pe care le taie mintea autoarei, ne vor toci tălpile a o sută de pantofi înainte ca noi să lăsăm vreo urmă de uzură. Cartea Mariei Stepanova rezistă la folosință îndelungată, la multiple citiri, la analize succesive, la fel ca toate cărțile în șirul cărora s-a aliniat, adică a marilor cărți rusești; ea este un produs făcut cu risipă, cu timp la discreție și negândit în termenii eficienței. Așa se gândeau și catedralele medievale, cele pe care le admirăm și azi, înălțând capul spre turnurile lor.

Este o carte care se mișcă greu ca un animal mare și sătul de toate câte i s-au adunat în pântec, și tocmai de aceea mișcarea lui are ceva monumental și inepuizabil, ceva care nu definește nimic categoric, dar care propune și promite fără încetare precum o sursă perpetuă de posibilități. Și cum ar putea să fie altfel o carte despre memorie? Memoria se dovedește a fi, în cazul de față, un flux care se naște din elemente puține și imprecise, iar asta a fost șansa noastră, căci altfel n-am fi avut parte de cartea aceasta. Cu cât au fost sursele mai fragmentate și mai inconsistente, cu atât a fost mai profund și mai spectaculos procesul de absorbție al ideilor conexe care s-au adunat aici. Cu cât a erodat mai mult uitarea șirul comun al amintirilor, cu atât mai mult s-a creat loc pentru acel proces de reconstrucție a golurilor, proces care i-a ieșit din plin Mariei Stepanova. Fiecare gaură pe marginea căreia s-a plimbat autoarea, privind lipsa firului neîntrerupt, a devenit o gaură neagră miniaturală care a supt, nu haotic și violent, ci selectiv și demiurgic, substanța efemerului, a perisabilului, a trecutului, transformând-o, făcând-o nu fixă, exactă, ci vie, și orientată nu împotriva uitării, ci a nașterii, până la urmă. Nașterea unei istorii care o justifică chiar pe Maria Stepanova, nașterea unui prezent superior trecutului, care are chiar potențialul de a deveni moștenire pentru viitor.

Toate numele goale ale strămoșilor de care nu-și mai aduce aminte, precum și toate persoanele perfect identificabile și încă încărcate de înțeles, toți și toate care plutesc în supa acestei familii, evocând istoria mare și pe cea mică, se învârt într-un vortex blând pus în mișcare de impulsul emis fără încetare de Mașa pe parcursul a zeci de ani. Motorul acestei mișcări este dorința de a privi înapoi și a scruta în memorie, dorința de a nu-i lăsa neamintiți. Însă la final se dovedește că mai degrabă pe ea, și nu pe ei, se construiește atunci când evocă trecutul. Se validează pe sine prin ei toți, așa cum memoria ne construiește și ne validează pe noi toți și ca indivizi, și ca specie și ca umanitate, cu ce are ea mai valoros în înțeles.

Memoria este un depozit de fapte autentice și neperisabile doar pentru mintea lui Dumnezeu, sau a unei entități superioare, artificiale precum un hard disk sau vie precum o zeitate păgână, care le poate înregistra pe toate fără erori. Memoria umană nu e însă sterilă, ea e organică și conține spori și germeni, infinite elemente care-i schimbă încontinuu compoziția. Stepanova dovedește că rezervorul memoriei se transformă mereu în ceva diferit de elementul original stocat, mai mult, că uneori nici originalul nu încape întreg și nealterat în cronică încă din start. Și dacă asta știam deja, ce aduce Stepanova nou este ce se poate face cu memoria, așa cum este ea, incompletă, incorectă, mereu alterabilă, netransferabilă. Ea poate naște și nou, nu neapărat trecut, un nou care are avantajul imaginii de ansamblu, un nou în privire, un ochi nou chiar, pentru care istoria nu este un prilej și pretext pentru întoarcere neapărat, ci unul pentru înțelegere, pentru asimilare și cu precădere pentru mersul înainte.

Remarcam că ultima parte, partea a treia din carte, cea mai mică ca întindere, unde se expune într-un șir cronologic succesiunea de personaje și membrii de familie, este cea mai neizbutită și cea mai impersonală, este partea în care autoarea se vede cel mai puțin, unde vocea ei e lipsită de inflexiunile cu care ne obișnuise până acolo, unde ea devine mică, lipsită de relevanță, numai bună de uitat. Toate acele nume și întâmplări încetează să fie interesante, devin comune, confundabile cu alte vieți asemănătoare. Pare că totul a mai fost scris înaltă parte, mai bine, mai complet, războiul, deportarea, pogromurile, exterminarea, moartea, nașterea, comunismul. E istorie cu repetiție. Dar nu asta face cartea grandioasă, nu istoria acestei familii, ci metaistoria ei, postmemoria așa cum o țese Maria Stepanova. În carte nu e vorba despre ei, nu este vorba despre o familie anume, decât în plan secundar, în carte este vorba despre Maria Stepanova care însumează tot firul de înaintași, ea este un cumul, este un compus și în egală măsură un întreg. Ea îi conține pe toți, distilați, recognoscibili dar inseparabili, fiecare o fațetă a acestui întreg care se rostogolește prin istorie, fiecare reflectând atât exteriorul, adică timpul pe care l-au integrat în fibra lor, cât și interiorul, adică pe Mașa, această femeie recipient în care fiecare și-a vărsat esența. Amintirile, oamenii și faptele sunt mediul de cultură în care autoarea este maiaua, este elementul care transformă toate ingredientele în această pâine care ne hrănește consistent și metafizic, este nou născutul prezentului. Și ce nou născut!

Filosofică, dar și speculativă, lirică nu atât cât mi-aș fi dorit, profundă cât să mă pot pierde în subiectele ei, prea lungă și uneori obositoare, această carte e un șir de splendori amestecat cu mici pedepse. Dacă prima parte mi s-a părut cea mai legată și fluentă, cea mai intimă și cea mai sensibilă, a doua a fost un regal de eseuri cu surprinzătoare referințe, o colecție de nume, de artefacte, de oameni și momente care m-au făcut să mă pierd căutând informație. Să pierd doar pentru câștig, căci lista de suflet pe care am făcut-o la final este eclectică, ușor stranie, artistică. Numele preferate de mine, nu întâmplător, căci explicându-i, expunându-i pe ei, autoarea se explică, se expune și pe sine în demers, sunt Charlotte Salomon, Joseph Cornell, Rafael Goldchain și Francesca Woodman, dar ei sunt doar o mică parte din cei care trec prin cadrul acestei cărți. Toți sunt invitați și în același timp contribuitori, fiecare poartă firul unei ațe pe care o trage după el în drumul trasat delicat de Stepanova, astfel toți țes urzeala epocilor pe care le străbate autoarea, și nu doar atât, ei toți o definesc pe Maria Stepanova indirect, ca și cum vorbele care se aud despre ei se solidifică și se prefac într-un spațiu cu calitățile unei cutii de rezonanță. Astfel tot constructul pe care ea îl expune capătă un ecou extrem de rafinat, profund și original. Este o adevărată defilare și o să-l pomenesc cu precădere pe Sebald, singurul pentru care îmi permit o mică paralelă, căci este o plămadă comună în ei amândoi, fiecare din ei rămânând în scrierile lor austeri, ușor abstracți, având predilecția de a folosi arta (unul pe cea arhitecturală, spațială, cealaltă pe cea vizuală, plană) ca suport pentru demonstrații filosofice, profund personale, melancolice, mai triste la Sebald, mai detașate la Stepanova, amândoi emit puternic sentimentul unei neputințe și a unei pierderi irevocabile, amândoi au un aer atemporal deși se referă la perioade extrem de precise, asta poate pentru că sunt inepuizabili în teme și în raportarea lor la istorie, obiect, om și amintire.

Lacune și diversiuni

Aproape fiecare capitol este un eseu, iar pentru fiecare se poate scrie o recenzie separată. Încercând să aleg măcar un capitol anume pe care să-l menționez, mi-am adus aminte de fragmentul din capitolul „Problema alegerii”, care descrie vizita la Arhivele de Stat din Herson și despre cum selecția este uneori imposibilă.

„Parcă pluteam pe apa unui lac negru și opac într-un vas mic și fragil, aplecându-mă spre apă, și mormane de capete incolore se ridicau de pe fund. Ieșeau tot mai multe, așa cum se ridică la suprafața apei colțunașii, plutind la marginea cratiței în clocot. Fețele abia li se ghiceau, și trebuia să le trag în sus pe cele care se aflau mai aproape cu un cârlig greu, să le întorc, să le privesc, fără ale recunoaște. Printre aceste capete, care-și mișcau tăcut buzele, nu erau ai mei – și nici locuri în barcă aproape că nu mai erau; pupa era plină cu niște saci cu o încărcătură nedeslușită. Cum se întâmplă în vis, toate acestea nu aveau sfârșit, era doar o mișcare liniștită, continuă, care nu mă îndepărta nicicum de faptul că nu aveam pe cine să iau cu mine, sau poate totuși puteam să iau pe cineva, uite, pe acesta și pe acesta, să luminez cu lanterna o gură pe jumătate deschisă, ca un puț, să încerc să disting ce spun, dar cum să aleg – de fapt e posibilă alegerea?”

Să alegi din trecut ceea ce are legătură cu tine este mult mai greu decât îmi este mie să aleg ceva anume din carte.

Capitolul Lacune și diversiuni se referă la imagine, la imaginea filmată din trecut care constituie memorie, document, mărturie. Mai poate conține asemănare, înrudire, dar legitimitate? încă există în ea obiectivitate, oare? Există ceva care nu a fost deja deturnat, uzat, devalorizat, interpretat?

 „Materialul documentar este abordat ca un depozit de recuzită; e mult, și poate fi ales după gust și culoare. Autorul spune o poveste, trecătorii o ilustrează. Niciodată nu e vorba despre ei; ei sunt – ca să folosim un termen din televiziune – inserții ceea ce umple pauzele, bucurând ochiul și nedistrăgând de la ideea principală.

 

Se pare însă că nimănui nu i-a trecut prin cap să-i lase pe acești oameni în voia lor: să le dea ultima posibilitate de a fi ei înșiși……”

Analizând manipularea resurselor, prin film și fotografie, Maria Stepanova scoate în evidență că de cele mai multe ori trecutului i se grefează fie o parte din realitatea prezentului, fie de-a dreptul intenția de a reprezenta ceva dorit de noi. Rareori imaginile sunt scoase din orice context și rareori ele există în montaje lipsite de scop. Este menționat un filmuleț de 14:37 minute montat de Helga Landauder, intitulat Diversions unde se încearcă tocmai asta, este un teritoriu liber în care nimeni nu face ce i se cere, ci doar ceea ce a fost menit din naștere să facă. Un film în care cadrele nealterate, neinterpretate se succed într-o ordine fără înțeles.

„Libertatea de a nu presupune nimic, prezentă de obicei în viață, și nu în artă, face ca Diversions să fie un fel de refugiu pentru cei rătăciți și uitați, un paradis democratic în care toți sunt vizibili. Regizorul realizează o mult așteptată egalitate între oameni, obiecte și copaci, unde fiecăruia îi este alocat un loc respectabil ca reprezentant al trecutului.”

Aflată față în față cu trecutul, Maria Stepanova caută să privească în ochii echității și a autenticului, a despuierii strămoșilor de hainele lor originale și travestirii lor în  personaje false. Ce anume ar accepta bunicii noștri dispăruți să divulgăm despre ei, și ce ne-ar permite să interpretăm din imaginile rămase în urma lor. Cât de legitimă este această posesie a amintirilor despre ei care este folosită pentru a spune o poveste despre noi?

„….cei etern dispăruți ne permit să facem cu ei tot ce ne trece prin cap. Nu există interpretare căreia să i se împotrivească….. Cultura se raportează la trecut ca un stat primitiv la resursele lui naturale – storcând tot ce se poate din ele; parazitarea morților pare o meserie profitabilă.”

 

Ușurința cu care morții acceptă tot ce facem cu ei îi provoacă pe cei vii să meargă tot mai departe. Ei folosesc o realitate străină ca pe o materie primă potrivită pentru prelucrare.”

Autoarea este plină de scrupule și se raportează la trecut ca la un teritoriu ispititor pe care se ferește să nu-l distrugă prin deformare, deși acesta își exercită din plin fascinația. Realizează, pas cu pas că nu există trecut neatins de prezent, așa cum nu există prezent neatins de trecut și că această mare istorie a familiei sale conținută într-o puzderie de obiecte, albume, imagini și înscrisuri disparate, va fi parazitată de prezent prin ea, așa cum s-a întâmplat întotdeauna de când există mărturie.

Trecutul stă în fața noastră ca o lume uriașă, numai bună de colonizat – de jefuit rapid și reconstruit încet. S-ar zice că toate forțele culturii sunt concentrate în păstrarea puținului rămas; orice efort memorialistic devine motiv de triumf. Din neființă răsar noi și noi figuri ale tăcerii, oameni uitați de propria epocă și descoperiți ca o insulă: pionieri ai fotografiei stradale, mici cântărețe, jurnaliști de teren. Ar fi ușor să ne bucurăm de această sărbătoare – o prăvălie cu mărfuri coloniale proaspăt deschisă, unde poți să-ți alegi orice suvenir indigen, interpretându-l după propriul gust, fără a ține seama de ce însemna masca sau zdrăngănitoatrea la vremea și la locul ei. Prezentul este atât de convins că posedă trecutul – ca pe vremuri ambele Indii, știind despre el tot atâta cât se știa odinioară despre acestea….”

Sontag, Ahmatova, Harms, Mandelștam, Țvetaeva, Nabokov, Primo Levi, Pamuk, Lydia Ghinzburg, Pasternak, Hirsch, Ann Carson.  Și alții. Paginile Mariei Stepanova fac loc firesc, fără efort acestor nume, precum unor cunoștințe vechi și apropiate. Câștigați sunt cei ce i-au citit deja, cei pentru care nu sunt doar o înșiruire de nume, ci universuri pline de sens.

Din carte se poate cita la nesfârșit. E bogată în fraze memorabile căci este un text plin de înțelesuri. Mă opresc asupra unui element fragil și de o mare delicatețe, unul care apare din când în când printre rânduri, acele frozen charlotte, micile figurine (băieței de faianță) produse în majoritatea lor în Germania înainte de război, figurine care se găsesc de vânzare pe ebay, dar nici una fără defect, niciuna întreagă. Maria Stepanova poartă una în buzunar, vătămată ca toate celelalte, dar prezentă, venită de peste decenii, o fărâmă de memorie într-o formă care nu mai coincide cu ce a fost la început.

„Era despre toate la un loc. Și despre faptul că nici o istorie nu ajunge până la noi întreagă, fără picioare rupte și fețe ciobite. Și despre acela că lacunele și golurile sunt un însoțitor permanent al supraviețuirii, motorul secret, mecanismul de sporire a vitezei. Și despre aceea că numai o traumă ne transformă dintr-un produs de masă în noi, cei inechivoci, dintr-o bucată. Și, firește, despre faptul că și eu sunt un astfel de băiețel, un produs de serie, un rezultat al catastrofei colective a secolului trecut, survivor-ul și beneficiarul lui fără voie, ca prin minune aflat pe lume, printre cei vii.”

Presupun că multora li se va părea de neratat această carte și pe bună dreptate. Cred că seamănă cu animalele rare, care te intimidează prin faptul că nu seamănă cu ceea ce vezi/consumi în mod curent. La fel de tare cred că mulți o vor ocoli pentru că nu sunt obișnuiți cu un asemenea calapod. Recunosc, la rândul meu am înaintat prin text lent, fără să pot alerga prin ea decât pe fragmente foarte scurte, obosind adesea de la ceva bolovănos ascuns în fraze. Nu știu dacă e de la traducere sau nu, însă frazele au uneori o lipsă de suplețe, de flux, care m-au făcut să citesc paragrafe din nou, de la capăt, pentru a nu scăpa înțelesul strecurat în ele. Ca în cel pe care îl dau exemplu mai jos.

„Arcul larg al anilor 30 este atât de colorat de timp, încât pânze și texte se amestecă laolaltă peste capetele autorilor: data și locul nașterii le sunt mai dragi decât relațiile de rudenie. Ele au un fel de numitor comun despre care e greu de vorbit, e senzația de confort care revine deodată în matca ei – densitatea și continuitatea țesăturii vieții, care dă omului, cu drepturile lui mărunte și memoria lui scurtă, sentimentul înșelător de ancorare în prezent. Ea știa ce să promită (…..); viața a început să fie mai veselă, în 1935 cetățenilor li-sa permis oficial să sărbătorească Anul Nou, și pactul muncii obștești și al sărbătorii colective a fost pecetluit cu rășină de brad.”

Oricum ar fi, sunt bucuroasă să beneficiez de traducerea acestei cărți, pentru că altfel n-aș fi putut-o citi, iar asta ar fi fost cu siguranță o pierdere.  Și nu una singură, ci una care m-ar fi făcut să pierd și cele trei albume de artă pe care l-am comandat doar datorită acestei lecturi. Aștept să văd albumul de familie realizat de artistul Rafael Goldchain, a cărui idee nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap, să mă uit prin cutiile lui Joseph Cornell, aceste mici capsule de memorie care seamănă atât de tare cu jocul Sekretiki jucat în copilărie de Stepanova și, în fine, să privesc o parte din cele peste 700 de guașe pictate într-o încăpere de la malul mării de Charlotte Salomon, înainte de a fi exterminată de naziști. Și poate, cine știe, odată va urma și albumul de fotografie al Francescăi Woodman. Nimic nu e mai frumos decât o carte care te lasă în mână cu o listă de alte carți.

Mulțumesc, Humanitas Fiction!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, News.stanford.edu, Amazon.com)

Articole similare

O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, de Alexandr Soljeniţîn

Codrut

Templul de aur, de Yukio Mishima

Dan Romascanu

Oameni din Dublin, de James Joyce

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult