White Christmas (1954)
Regia: Michael Curtiz
Distributia: Bing Crosby, Danny Kaye, Vera-Ellen, Rosemary Clooney
Din seria „filmelor de (re)văzut de Crăciun”, o incursiune aproape obligatorie, anunţată de toate topurile posibile, inclusiv acelea de pe blogurile cinefile româneşti, este clasicul „White Christmas”, musicalul cu Bing Crosby şi Danny Kaye. La câteva ore după vizionare, găsesc că este un film supraevaluat, care nu îşi mai păstrează din aura de demult decât melodia nemuritoare care dă titlul filmului, precum şi emoţia finalului, care are loc o adevărată desfăşurare de forţă, emoţionantă până la lacrimi într-adevărat, deşi acoperită de o anumită doză de neverosimilitate. În rest, o poveste cunoscută şi clişeistică, un musical tipic lui Crosby şi Kaye, puţine amănunte care mai pot atrage spectatorul de acum, mai cu seamă pe cel pasionat de filmele de Crăciun care transmit cu adevărat emoţia spiritului adus de această sărbătoare.
Să vă spun câte ceva despre melodia care dă titlul filmului: „White Christmas” a fost cântat prima dată în public de Bing Crosby, de Crăciunului anului 1941. Care, întâmplător, a considerat că acest cântec nu are nimic special şi spera doar să nu îi aducă probleme. A ajuns repede în topuri şi a fost foarte apreciat de trupele americane aflate pe câmpul de luptă al celui de-Al Doilea Război Mondial. De altfel, şi filmul din 1954 începe cu o paralelă între ficţiune şi realitate: Bob Wallace (Bing Crosby) şi Phil Davis (Danny Kaye), camarazi în război, organizează diferite spectacole pentru colegii lor, unul dintre cântecele principale fiind chiar acest „White Christmas”, interpretat de primul, un început perfect pentru un film promiţător.
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=GJSUT8Inl14′]
Din păcate, continuarea nu rezistă timpului: cei doi camarazi deveniţi colegi de trupă continuă succesul şi după război. Prieteni adevăraţi, ajunşi astfel dintr-un interes simplu, sunt cât se poate de diferiţi: Wallace este creierul echipei, dar un singuratic, fără şanse de a găsi o femeie care să îl cucerească cu adevărat; Phil se plimbă în lumea spectacolului, are întâlniri şi prietenii de-o noapte, dar este în acelaşi timp temător de a se implica cu totul într-o relaţie adevărată. În clipa în care le întâlnesc pe surorile Haynes, pare că ceva se schimbă în personalitatea amândorura.
Terenul de „joacă” se mută într-un Vermont, staţiunea americană montană prin excelenţă, fără zăpadă şi părăsit de vizitatori. Acolo vor începe poveştile de dragoste, acolo se va pregăti un spectacol grandios spre surpriza fostului lor general din armata, acolo se vor cânta melodiile din coloana sonoră şi se va dansa în stilul binecunoscut musicalurilor cu Crosby şi Kaye. Numai că ceva lipseşte: muzica nu rămâne în memorie (în afară de „White Christmas”, cântată şi la început şi la sfârşit), iar acţiunile personajelor sunt extrem de previzibile şi pline de clişee. Până la urmă, nu este decât un film mediu, fără dorinţa de a deveni o capodoperă, cunoscut mai mult datorită titlului decât datorită unui scenariu sau unei interpretări de excepţie.
Nota: 6/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=AB1ZD6JKxes’]
