Filme Filme europene Recomandat

We Need to Talk about Kevin (2011)

We Need to Talk about Kevin (2011) – Trebuie să vorbim despre Kevin
Regia: Lynne Ramsay
Distribuţia: Tilda Swinton, John C. Reilly, Ezra Miller, Jasper Newell, Rock Duer, Ashley Gerasimovich

De pe internet putem să aflăm că este un film foarte bun, apreciat de critica de specialitate, spectatori şi mai ales prin premiile care i s-au oferit sau zecile de nominalizări pe care le-a primit. Este uşor să cazi în mraja aprecierilor celorlalţi şi să spui: „ah, da, şi mie mi s-a părut foarte bun”, deoarece comparat cu scălâmbăieli comerciale, este cu siguranţă o capodoperă. Deşi sunt de acord că e un film foarte bun, consider că este overrated – încă sunt cu siguranţă o mulţime de filme care tratează mult mai bine acelaşi subiect, iar un exemplu care îmi vine în minte e Benny’s Video/Caseta lui Benny (R. Michael Haneke, 1992) sau, dacă ne păstrăm în zona hollywoodiană: Lumea dispărută/The Lost World: Jurassic Park (1997, R. Steven Spielberg).

Titlul filmului este fraza care ar trebui să fie spusă, dar nu e niciodată spusă între cei doi părinţi ai lui Kevin. Dar profunzimea capătă o nouă latură dacă vom lua în considerare schimbul de replici între Eva Khatchadourian şi fiul ei, Kevin, în care ea îl întrebă:

  • De ce nu m-ai ucis?
  • Pentru că nu se cuvine să-ţi omori publicul.

Acest schimb de replici apare în scenariu, dar nu şi în film. Dar dacă o luăm în considerare ca făcând parte din intenţia scenariştilor, oferă mai clar o perspectivă asupra societăţii contemporane obsedate de violenţă: cineva trebuie să mai şi rămână întreg ca să se uite la ştirile de la ora 5. Întreg… la minte? Cui îi pasă? Nimeni nu se întreabă nimic şi nu îşi manifestă semne reale de îngrijorare până când nu ajungi la ştiri.

Stilul filmului este extrem de aseptic: e filmat aproape ca un documentar. Şi încă un documentar pe jumătate reuşit, pentru că în ciuda performanţei excelente a actorilor, nu te atinge suficient: nu te face să îţi pese suficient de mult de personaje. Asta însă este ceea ce, într-adevăr, este succesul filmului: că îţi prezintă o poveste de care ar trebui să-ţi pese, chiar dacă este prezentată într-un stil distant care culminează prin a fi terifiant. Structura scenariului relevă abia la final surpriza cea mare, punându-l pe spectator (nu degraba) să-şi pună întrebări. Cea mai mare dintre ele, „a cui e vina?” este poate şi cea mai irelevantă, tocmai deoarece este la îndemână. Iar regizorul  scoţian Lynn Ramsay, care este la primul ei proiect în coproducţie americană, refuză să dea spectatorului „mură în gură”, făcând o provocare extrem de interesantă în a scrie o cronică de film care să nu dezvăluie subiectul.

Tonul este apăsător şi dur. Senzaţia cu care pleci din cinematograf este una amară, nu datorită calităţii filmului, ci din cauza conţinutului. Trebuie să vorbim despre Kevin este greu de vizionat şi aş spune chiar mai lispit de speranţă decât „The X-files”. Cei care caută acest spectacol doar ca să mai bifeze un film de artă pe lista lor vor avea de înghiţit o nucă tare. Cei care sunt pregătiţi să se gândească şi să polemizeze constructiv pe marginea lui vor avea mult material de luat în considerare.

Ce mi-a plăcut cel mai mult din acest film a fost imaginea. Culorile, luminile, unghiurile şi întregul stil vizual acoperă cel puţin un punct din orice sistem de evaluare critică a filmului. Directorul de imagine (cinematography/photography) este irlandezul Seamus McGarvey, multi-premiat pentru Atonement / Izbăvire (2007) şi autorul imaginii pentru multe filme apreciate: High Fidelity (2000), Enigma (2001), The Avengers (2012), Anna Karenina (2012) – portofoliul său include 50 de titluri, din 1990 până în prezent.

Calitatea vizuală a filmului este impresionantă şi are un rol aş spune, aproape în contrast cu scenografia: în timp ce scenografia este aseptică şi uneori creează o senzaţie claustrofobă, imaginea e vie şi relevantă. În timp ce americanii au spus „pas” la Oscar, britanicii doar l-au nominalizat, în timp ce irlandezii chiar l-au premiat pe Seamus McGarvey. Fiţi cu ochii pe el, în curând e foarte posibil să câştige un Oscar pentru cea mai bună imagine.

Rolul Tildei Swinton este într-adevăr memorabil, iar cele 6 premii de interpretare îşi spun cuvântul (iarăşi: americanii au spus „pas” la Oscar, britanicii doar au nominalizat-o, dar a câştigat premiul Academiei Europene de Film pentru cea mai bună interpretare principală feminină). Dar nu sunt de acord că a fost între cele mai bune 5 interpretări feminine din 2011. Portretul pe care îl face Evei este unul complex, multivalent şi uman. În cele din urmă, este inconvenabil să te pui în papucii ei, mai ales dacă socoteşti că ea este principalul vinovat pentru ce se întâmplă în film.

Şi, că am ajuns la chestiunea care îi „arde” pe mulţi: „pe cine aruncăm ocara?”, cred că răspunsul nu se găseşte în atât în spaţiul particular al filmului, ci mai degrabă într-unul pe de-o parte mai general şi în acelaşi timp mai abstract. Structura frazei anterioare este cu final neaşteptat, ca şi concluzia ei: de vină sunt spectatorii, care prin complezenţă şi neimplicare, prin evitarea subiectelor de discuţie nu învaţă nimic din mesajele livrate de media. Ei se aseamănă părinţilor-spectatori, care, încetul cu încetul, asistă la dezvoltarea anormală a unui copil fără măcar să discute despre ce se întâmplă. Discuţiile există (şi în film), dar ele sunt neproductive, pentru că fiecare caută să dea vina pe alţii în loc să îşi caute paiele prin ochii lor, ca să nu mai detaliez cum paiele din ochii celorlalţi au mereu culori diferite. La aceasta, se mai adaugă şi atitudinea: „dar e copil, se joacă, n-a omorât pe nimeni!” [încă]. La rezultatul final au contribuit toţi: Kevin însuşi, părinţii, educaţia din şcoală, mass-media. Numai Biserica nu apare în film (oare este o întâmplare cum Kevin a fost conceput la beţie?).

Asemenea cu concluzia la care personajul lui Adrien Brody ajunge în Detachment (R. Tony Kaye, 2011), lipsa de implicare emoţională este la fel de gravă sau poate chiar mai gravă decât implicarea emoţională fără cap.

Şi, ca o ultimă notă despre producţia în sine, Trebuie să vorbim despre Kevin este un film american. Făcut în mare parte cu bani americani, despre un subiect tipic american, bazat pe o carte scrisă de un american (Lionel Shriver). Dar stilul este european. Această mixtură îi dă appeal-ul pentru aprecierea critică în Europa şi pentru box-office-ul din SUA. Şi tare mă tem că reacţia europeană a fost atât de puternică tocmai pentru că americanii ştiu să facă filme anti-americane care, în esenţă, rămân americane. Iar ceilalţi le pot eticheta „artistice” – ceea ce uneori reuşesc să fie, uitând premisa că mai mereu ele sunt, în primul rând, comerciale.

Nota: 7.5/10

Articole similare

In the Name of the Father (1993)

Jovi Ene

Toată lumea crede că ştie: Todos lo saben (2018)

Delia Marc

Ploaia care va veni, le va potopi pe toate: The Rain (2018)

Jovi Ene

1 comment

Mirela 16 ianuarie 2013 at 22:14

Filmul asta e bun, subiectul m-a scos din starea de confort, m-a dus pe culmile enervarii, dar e bun, e foarte bun, cu final demn de o realitate crunta.

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult