Filme Filme americane Recomandat

To Rome with Love (2012)

To Rome with Love (2012)
Regia: Woody Allen
Distribuţia: Judy Davis, Flavio Parenti, Roberto Benigni, Woody Allen, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Greta Gerwig, Alison Pill, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Alec Baldwin, Carol Alt, David Pasquesi, Antonio Albanese, Lynn Swanson, Ornella Muti

Cariera lui Woody Allen se împarte în trei perioade mari. Prima este perioada apogeului american de la începuturi până la începutul anilor ’90, ultimul film său film de succes hollywoodian fiind “Bullets Over Broadway” (1994). A doua este declinul său hollywoodian, care se produce vreme de 10 ani, până la „Melinda and Melinda”, o veritabilă anti-comedie greu de înghiţit chiar şi pentru fani. Urmează a treia perioadă: cea europeană, pe care o începe cu capodopera „Match Point” (2005), o coproducţie Luxemburg-Marea Britanie. Astfel, Woody, chiar dacă mai face filme şi cu bani americani, de fiecare dată scenografia, multe feţe, stilul sunt europene. De fapt, tocmai ca o confirmare a faptului că este „pe val” şi „se ţine bine”, Woody tocmai a reuşit anul acesta să-i „păcălească” pe „bătrânii săi confraţi” din Academia Americană de Film să-i dea al treilea Oscar pentru cel mai bun scenariu: „Midnight in Paris”. Am uitat să vă spun că Allen este cel mai nominalizat la Oscar scenarist din toate timpurile (pentru scenariile originale a 15 filme). Nu că Allen n-ar fi unul din cei mai buni şi mai mari scenarişti în viaţă – este, dar nu cu o idee banală şi pedagogică.

Deşi cu siguranţă mulţi şi-ar dori ca Woody Allen să se retragă şi să nu mai măture premii cu sutele la festivaluri şi concursuri de film, parcă văd că şi la 100 de ani va face filme reuşite şi actuale. Fie că ne place sau nu să admitem, Woody Allen este un supravieţuitor al generaţiei sale, The New Hollywood, regizori care au lucrat în sistemul de studiouri, care s-au afirmat începând din  ’66 şi până în ’82 şi care în prezent, dacă mai trăiesc, au între 70-80 de ani. în acest sens, este un performer, concurând cu colegii de breaslă care încă fac filme foarte bune şi foarte des: Martin Scorsese, Mike Nichols, Roman Polanski, Clint Eastwood şi Michael Mann.

Umorul său nu este gustat de mulţi. De fapt, eu eram cam singurul ce râdea în hohote la premiera italiană a filmului. Nici ratingurile şi cronicile criticilor şi ale utilizatorilor de pe IMDb nu se grăbesc să-l elogieze dincolo de agreabil pe Allen pentru ultima sa producţie. Vezi o sinteză a criticilor aici.

Geniul şi neşansa lui Allen este aceea că foloseşte background-uri şi actori diferiţi ca să evidenţieze o temă constantă: aceea a familiei disfuncţionale, măcinată cu satiră şi uneori sardonic prin: infidelitate, gelozie, naivitate, promiscuitate, libertinaj, obsesii, perversiuni şi multe alte asemenea, mai mici sau mai mari, nebunii. Aşadar, nici noua sa producţie nu poate fi înţeleasă şi apreciată pe deplin decât în contextul creaţiei sale şi, în mod particular, al perioadei sale europene. Atât subiectiv, cât şi obiectiv, susţin că ne aflăm în faţa unei comedii foarte bune.

Jack (Jesse Eisenberg) este un tânăr şi neexperimentat arhitect care locuieşte cu prietena sa Sally (Greta Gerwig, care s-a remarcat în Greenberg). În vizită la cei doi vine o prietenă de-a lui Sally, Monica (Ellen Page). Plimbându-se prin Roma, Jack se întîlneşte cu un faimos arhitect american, John (Alec Baldwin), pe care îl admiră şi care se află în concediu în Italia. Jack devine atras de Monica, ce musteşte de sexualitate. John apare şi dispare în film asemenea unui înger care are ca principal scop să-l sfătuiască pe Jack să nu facă o prostie. Vi-l imaginaţi pe Alec Baldwin în rolul unui înger? Ei bine, prezenţa sa în film este savuroasă, iar artificul narativ dă culoare în plus scenariului, care şi aşa e trăznit şi depăşeşte cu mult graniţele absurdului, mergând până la fantastic. Ellen Page face un rol la antipodul personajului din Hard Candy (R. David Slade, 2005), iar fanii cu siguranţă se vor distra. Jesse Eisenberg pare a-şi relua, în linii mari, personajul din The Hunting Party (R. Richard Shepard , 2007) şi face o treabă onorabilă, dar nu iese cu nimic în evidenţă.

Leopoldo Pisano (Roberto Benigni) este un om ca toţi oamenii, care se vede dintr-o dată celebru. Prin această instanţă, Allen satirizează cacofonismul imbeciloid al mass-mediei care vânează vedetele pentru cele mai crunte banalităţi. În acelaşi timp, lui Leopoldo însuşi „i se urcă la cap” celebritate, iar odată cu pierderea ei, îşi pierde şi el minţile. Benigni, însuşi unul dintre cei mai notorii satirişti ai Italiei (alături de Nanni Moretti), îşi creează propriul personaj şi mai mult, episoadele prezenţei sale său devin un veritabil film în film. Totodată, cu această poveste, Allen surprinde şi cât de uşor este chiar şi pentru un om simplu să devină urmărit, pentru că supravegherea electronică distruge intimitatea.

Jerry (Woody Allen) şi Phyllis (Judy Davis) sunt părinţii lui Hayley (Allison Pill, din the Newsroom). Aceştia vin la Roma pentru a-l cunoaşte pe logodnicul ei, Michelangelo (Flavio Parenti) şi pe părinţii lui, între care Giancarlo (Fabio Armiliato) are o voce extraordinară… atunci când cântă sub duş. Jerry devine obsedat de ideea de a-l face faimos pe Giancarlo drept cântăreţ de operă. Deşi iniţial eşuează, Jerry nu se lasă cu una, cu două şi demonstrează cum creativitatea la operă nu se lasă nepedepsită. Trăznaia lui Jerry este demnă de face parte dintr-o antologie alleniană.

Antonio (Alessandro Tiberi) şi soţia sa Milly (Alessandra Mastronardi) se află în luna de miere la Roma, dar Milly îşi pierde celularul şi se rătăceşte în braţele unui actor faimos, iar Antonio este confundat de prostituata Anna (Penelope Cruz) cu un client, datorită unei erori. Antonio şi Milly trec pragul de la naivitate la imbecilitate cu destulă dezinhibare, pe care Woody Allen le prezintă cu savoare.

Cele patru poveşti sunt reunite prin faptul că se întâmplă în acelaşi spaţiu. Roma apare astfel drept cadru al unor romanţe anti-romantice, devoalată de packagingul glamuros, spre a fi consumată pe nepusă masă atât de italieni, cât şi de turiştii atraşi precum moliile de lumina unui bec care, fără doar şi poate, se mai şi stinge… Sublima ironie la adresa oraşului iubirii este a-l prezenta drept un loc al poftelor şi patimilor fără a-l condamna prea tare – ceea ce este, poate, una din cele mai tari „palme” pe care i le poate da. La urma urmei, fie el şi oraş turistic, pentru Allen este un decor, iar înainte de dragoste a fost umorul. Să ne bucurăm, aşadar, de filmul de anul acesta şi să-l aşteptăm cu interes pe cel de anul viitor, în care Cate Blanchett are un rol principal rezervat.

Cel puţin un punct din ratingul meu merge către alegerea excelentă a muzicii şi în mod deosebit către melodia “Amada Mia, Amore Mio”, reinterpretata de Starlite Orchestra.

Nota: 7/10

Articole similare

The Courier (2011)

Jovi Ene

Jurnal din vremea noastră: Covid Diaries NYC (HBO, 2021)

Tudor-Costin Sicomas

The Hunger Games: Catching Fire (2013)

Andreea Andrusca

4 comments

waven 20 august 2012 at 21:57

Eu i-aș da mai mult de 7/10. Și nu doar pentru că 10/10 este atât de greu în zilele noastre ci pentru că este un film de care nu te „saturi” de la prima vizionare. Și asta-i mare lucru!

Reply
Stefan Alexandrescu 20 august 2012 at 22:46

Waven, si eu am fost impresionat de film cand l-am vazut prima oara, dar atunci cand dau un punctaj, iau in considerare intotdeauna contextul.
Atat in comparatie cu filmele lui Allen (sa ne gandim putin la Annie Hall, Manhattan, Sleeper, Interiors, Crimes and Misdemeanors, Manhattan Murder Mistery, Match Point, Vicki Cristina Barcelona), cat si in comparatie cu mari comedii italiene (Divorzio all’italiano, La Dolce Vita, La Vita e Bella, Ieri Oggi e Domani, Sedotta e abbandonata), putem presupune destul de sigur ca nu va fi material de examen la intrarea in vreo facultate de film si cu siguranta nu e o capodopera.
Un film nu se judeca in functie de ce e luna respectiva la cinematograf, ci intr-un context istoric si regional. Asta este, cel putin, parerea mea.
7 este un punctaj foarte bun – pentru un film foarte bun.

Reply
waven 21 august 2012 at 19:44

Vezi asta e defectul tău: nu-ți permiți să fii prea personal în recenzii 🙂 Nu poți califica un film din punct de vedere personal, deși poate n-ar fi chiar așa rău s-o faci, ci trebuie s-o faci pro!
PS: e doar o părere, nu arunca cu bolovani 🙂

Reply
Jovi 28 octombrie 2012 at 10:48

Vazut aseara!

Placut. Woody nu mai este la fel de profund ca odinioara, dar este la fel de amuzant. Benigni e supertare, desi tot personajul lui Allen a fost super…

Parerea mea, undeva pe la 8-8.5/10!

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult