The Umbrella Academy (2019-2020)
Producători: Steve Blackman, Jeremy Slater
Actori: Ellen Page, Tom Hopper, David Castañeda
Cu primul sezon, The Umbrella Academy avea rețeta aproape ideală pentru a fi unul dintre serialele recente bine cotate în topul meu personal: un amalgam de personaje pestrițe, o premisă credibilă (date fiind circumstanțele) și o evoluție relativ liniară, previzibilă, în care rolul principal îl joacă, de fapt, dezvoltarea personajelor. Trebuie să mai spun că primul sezon s-a mulat tocmai bine pe direcția în care o apucase binging-ul meu din starea de urgență. Aveam nevoie a) de seriale „de fond”, care să-mi servească drept fundal sonor și să-mi țină companie cât lucram și b) de seriale cu factor wow, care să creeze un contrast cu munca și stresul de peste zi/seară și să-mi dea prilej să le consum pe bandă, de obicei până la 4 dimineața.
The Umbrella Academy, sezonul 1, a fost din categoria b). L-am consumat în două seri, dacă-mi aduc bine aminte, și firește că am fost dezamăgită de evoluția spre final și de acesta, în sine. Totuși, saltul în timp și spațiu mi-a dat speranțe – cu toate că am repetat papagalicește că vom asista la un nou caz de Wann ist Jonas? (Unde este Jonas?), curent lansat de serialul german Dark. Am avut dreptate, apropo: sezonul al doilea începe fix așa, cu niște replici direcționate nu spre unde se află familia Hargreeves, ci spre când. Aici mai vreau să subliniez două aspecte, fiindcă îmi plac conexiunile și nu văd de ce nu vi le-aș împărtăși: în cartea „Imortaliștii” a lui Chloe Benjamin, tradusă și publicată la noi de Editura Storia, este vorba despre patru frați (nu adoptați) care merg să li se ghicească viitorul – mai precis, să li se spună când vor muri. Se întâmplă în anii ´60, iar una dintre surori și poate cea mai interesantă se numește Varya. Nu tocmai Vanya, dar nici departe. Al doilea este un salut de onoare adresat maestrului nostru, Stephen King, a cărui carte, „22.11.63”, (de curând reeditată în colecția ARMADA a Editurii Nemira) are salturi în timp, mai precis în timpul titlului. De aici, vă puteți face singuri o idee… când este familia Hargreeves.
Ce mi-a plăcut la sezonul 2? Dincolo de reziliența personajelor, la care mă așteptam, dat fiind trecutul lor „de luptă” și copilăria/adolescența departe de a fi tipice, m-a amuzat că și-au păstrat fără jenă trăsăturile de caracter. Cu șansa de a o lua de la capăt, frații Hargreeves rămân fideli evoluției lor anterioare. Luther este la fel de izolat cum era și pe Lună, deși în mijlocul oamenilor, și crede cu tărie că este/poate fi erou; Allison găsește un alt bărbat de care să se lege emoțional și cu care să-și provoace reciproc suferință; Vanya se atașează de o familie de misfits și (re)descoperă o iubire aparte… Klaus este Klaus, Cinci este Cinci – tot măscărici, tot mastermind amândoi. Relația simbiotică dintre Klaus și Ben este prezentă în continuare, mai strânsă (în tentacule) ca niciodată. Iar Diego, ah, Diego! Dacă m-a scos din minți în primul sezon, în al doilea e chiar suportabil, mai ales când dansează și pentru că și-a schimbat aspectul, însă complexul lui Oedip e tot prezent și mai siropos ca niciodată. Și totuși, dansează, și o face bine de tot.
Ce nu mi-a plăcut la sezonul 2? Același lucru care m-a scos nițel din răbdări și în sezonul 1. Scenariul previzibil. Dezvoltarea previzibilă a personajelor. Reacțiile stereotipice, parcă împrumutate din melodrame, la membrii familiei Hargreeves (un exemplu excelent este ce se declanșează când Allison își folosește prima dată puterea sub ochii bărbatului care o iubește – wait, o iubește? Păi și atunci de ce preferă să-și urmeze scenariile conspirative, în loc să o asculte și să o înțeleagă?!). Dar, cum să zic, niciunul dintre ele nu m-a aruncat prin tavan. Sunt decente, suportabile, mici fisuri într-un sistem care, probabil, ar putea funcționa la nesfârșit, într-o reluare a conceptului din Capcana timpului (Quantum Leap – unul dintre cele mai bune seriale ever pe lista mea extinsă) cu mai mulți protagoniști.
(Sursă fotografii: autofreak.com, denofgeek.com)
