Gipsy Queen (2019)
Regia: Hüseyin Tabak
Distribuția: Alina Șerban, Tobias Moretti, Irina Kurbanova
Încă de când am văzut afișul, Gipsy Queen m-a dus cu gândul la Million Dollar Baby. Există ceva în fizionomia și prezența Alinei Șerban care amintește de Hilary Swank din drama lui Clint Eastwood. Așa că mă așteptam deja la o poveste dură despre demnitate, suferință și limitele până la care poate merge un om ca să păstreze controlul asupra propriei vieți.
Confirmarea a venit repede. În primele minute, Ali îi aruncă tatălui ei replica ce devine declarația ei de identitate: «Tu m-ai făcut cine sunt. „Plutesc ca un fluture, înțep ca o albină!”» – trimiterea la mottoul lui Muhammad Ali. Din acel moment devine clar că nu urmează doar un film despre box, ci povestea unei femei care învață să supraviețuiască într-o lume care o respinge din toate direcțiile.
Există filme despre box care se hrănesc din gloria ringului și există filme care folosesc ringul ca metaforă pentru o luptă mult mai tăcută – cea cu viața însăși. Filmul regizat de Hüseyin Tabak, de origine kurdă, aparține clar celei de-a doua categorii. Nu impresionează prin spectacol, ci prin autenticitate. Se simte că povestea are gust de viață reală, nu de scenariu prefabricat. Filmul e inspirat parțial din sacrificiile mamei regizorului, o femeie care a luptat din greu ca mamă singură pentru a le oferi copiilor un viitor mai bun într-o țară străină, iar asta se traduce într-o sensibilitate rară, unde comunitatea romă nu e transformată într-un element exotic sau într-un simplu decor cultural.
Scenele de box sunt filmate onest, fără artificii inutile. Momentul-cheie e meciul final, filmat într-un plan lung (una dintre cele mai lungi scene de box filmate într-un singur cadru continuu), care produce o tensiune aproape fizică, exact pentru că evită montajul spectaculos tipic filmelor comerciale.
La nivel narativ, povestea pleacă dintr-o premisă aparent clasică: Ali, mamă singură de etnie romă, încearcă să supraviețuiască într-o Germanie care nu pare construită pentru oameni ca ea. În afară de copiii ei, o are alături doar pe Mary (interpretată de Irina Kurbanova) care aduce un sens discret, dar important, de umanitate în viața lor. O prezență caldă, realistă, care ancorează povestea în cotidian. Chiar dacă scenariul nu îi oferă un arc narativ amplu, prezența ei contribuie la senzația de comunitate și solidaritate tăcută dintre oamenii aflați la marginea societății. Ali muncește la negru, la curățenie și chiar în construcții, suportă umilințe rasiste, navighează printr-un sistem birocratic rece când copiii ei sunt luați de serviciile sociale. Speranța ei apare într-un club de box cu aer de subsol abandonat, unde trecutul ei de fostă campioană la juniori începe să revină la suprafață. Tanne, antrenorul ei, e interpretat de Tobias Moretti, pe care cu greu l-am recunoscut din Comisarul Rex. Aici are același spirit de salvator: în Comisarul Rex l-a salvat pe Rex de sub amenințarea casării, luându-l sub aripa lui, iar aici o salvează pe Ali de la prăbușire totală. Deși un actor foarte bun (a primit premiul pentru Cel mai bun actor la Premiile Austriece de Film pentru Gipsy Queen), aici nu fură niciodată scena, ci devine ancora emoțională a personajului principal — mentorul care vede în Ali nu doar talent, ci o supraviețuitoare. Dar relația dintre Ali și antrenorul ei evită complet mentoratul siropos. Este construită pe respectul dintre doi oameni care au pierdut mult și au învățat cum să meargă mai departe.
Ce ridică filmul peste rețeta clasică de tip Rocky (cu fustă) este miza. Aici nu există titluri mondiale sau glorie sportivă. Lupta se dă pentru pâinea de pe masă, pentru chiria lunii viitoare, pentru stabilitatea copiilor, pentru șansa ca trauma să nu fie transmisă mai departe.
Filmul stă aproape integral pe umerii Alinei Șerban, care a și câștigat patru premii pentru Cea mai bună actriță, inclusiv Premiul pentru Cea mai bună actriță a Germaniei la German Actors Guild Awards. Interpretarea ei e viscerală, dar foarte controlată. Există în jocul ei un amestec rar de furie reținută și vulnerabilitate totală. Personajul e epuizat, uneori la limită, dar niciodată cu adevărat învins.
Comparația cu Million Dollar Baby apare inevitabil în scenele de antrenament, însă Alina aduce ceva diferit: acea durere tăcută a dezrădăcinării est-europene. Faptul că joacă în germană, fără a fi vorbitoare nativă, adaugă un strat suplimentar de realism — limba devine încă un obstacol pe care personajul trebuie să-l depășească.
Filmul nu este perfect. Structura narativă rămâne previzibilă, iar în afară de personajele centrale, adică Ali, antrenorul și copiii, unde construcția este solidă, personajele secundare sunt schițate superficial, sunt credibile ca atmosferă, dar nu primesc destul timp pentru a deveni memorabile. Dar onestitatea emoțională compensează aceste minusuri.
În esență, este un film despre demnitate, despre cum aceasta poate fi regăsită printre praf de azbest, saci de box, facturi neplătite și relații de familie destrămate. Este genul de poveste care te face să pleci din sală cu respect pentru acei „luptători invizibili” care există peste tot în jurul nostru.
Filmul nu reinventează genul, dar îl umanizează și îl face să rezoneze puternic cu oricine a simțit vreodată că lumea îl respinge la fiecare pas.
Și tocmai asta îl face relevant.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
