Ghost in the Shell (2017): Ecouri fantomatice din trecut într-o cochilie modernă și goală

Ghost in the Shell (2017)

Regizor: Rupert Sanders
Producători: Ari Arad, Michael Costigan, Steven Paul
Scenariu: Jamie Moss, William Wheeler, Ehren Kruger
Cu: Scarlett Johansson, Pilou Asbæk, Michael Pitt, Takeshi Kitano, Rila Fukushima, Juliette Binoche, Chin Han, Lasarus Ratuere, Anamaria Marinca

„Ghost in the Shell” a reușit performanța de-a mă plictisi de câteva ori până la final. Și faptul de-a fi revăzut cu seară-nainte animeul din 95 n-a ajutat deloc. În mod paradoxal animeul regizat de Mamoru Oshii m-a emoționat ca și la prima vizionare oferindu-mi în plus elemente pe care le-am recunoscut ca fiind calchiate ulterior de Matrix. Mi-a displăcut faptul că remakeul elimină misterul cerebral și complexitatea unui  thriller sefe în favoarea unui sefe de acțiune mult mai puțin provocator pentru intelect și că are scene ce par calchiate din Matrix 😉

„Ghost in the Shell” (1995) a fost influențat atât de stilul vizual, cât și de temele făcute celebre de Ridley Scott prin „Blade Runner“ (1982). Dar Oshii a abordat temele inteligenței artificiale, a roboților, identității și ceea ce te definește ca om dintr-o perspectivă unică, specific japoneză. Filmul a servit ca un semnal pentru publicul internațional că Japonia a devenit locul de producție al animațiilor pentru adulți. Filmul a pus  în lumina reflectoarelor un cuplu ciudat: Batou (un ofițer guvernamental ursuz) și maiorul Motoko Kusanagi, un ciborg. Animeul a ridicat mai multe întrebări (n-a răspuns decât parțial) cu privire la ce înseamnă să fii om. În anii următori a existat o serie japoneză de televiziune, „Ghost in the Shell: Stand Alone Complex“, care s-a ocupat cu teme similare, dar a folosit mai multă acțiune, precum și alte filme de lung metraj.

Oshii a fost implicat numai în „Ghost in Shell”-ul original și continuarea directă, „Ghost in Shell 2: Innocence.” În „Innocence “ linia ce desparte oamenii de mașini devine și mai fluidă. De fapt, oamenii abia-și mai amintesc de ceea ce înseamnă să fii în întregime uman. De-a lungul filmului, Batou întâlnește roboți care îl fac să se întrebe ce îi împinge pe oameni să creeze roboți umanoizi și, de asemenea, ce te definește ca fiind uman. Oshii oferă în ambele filme un science fiction dens, care are în vedere natura în continuă schimbare a identității individului  în lumea modernă. Filmele sale tind să fie un amestec de acțiuni simple împachetate într-o structură narativă incredibil de complexă destinată adulților sau cel puțin unui public matur care poate aprecia meditațiile sale întunecate, cerebrale. Personajele sale citează adesea din Biblie, Milton și Descartes, și de fapt, poartă dezbateri intelectuale chiar și în timpul scenelor de acțiune. Finalurile sunt enigmatice și în mod deliberat nu răspund la întrebările ridicate, ci mai degrabă oferă un fel de imagini finale poetice care rezumă complexitatea problemei.

Rupert Sanders a turnat noul „Ghost in the Shell” după  scenariul scris de Jamie Moss și William Wheeler. Alegerea lui Scarlett Johansson pentru rolul maiorului a generat un imens cor critic și acuze pentru o nouă „văruire“ a ceea ce ar fi trebuit să fie un rol de asiatică. Dar dacă ne uităm la modul în care personajele au fost portretizate în manga și anime, multe dintre ele, inclusiv maiorul și Batou, nu au trăsături asiatice. Problema cu  Johansson, în opinia mea, e că abordarea ei e complet greșită: folosește un stil de deplasare țeapăn, fără urmă de feminitate. Ea ar fi dat bine ca maior, dar filmul în sine este atât de profund viciat încât ea nu poate să se ridice dincolo de nivelul lui.

Spre deosebire de Oshii, Sanders nu vrea să provoace spectatorii să se gândească serios la ceea ce ne face umani, vrea să explice totul. Ni se arată modul în care Batou capătă ochii robotice, în loc să fie introdus, pur și simplu, ca un personaj care arată foarte diferit. Maiorul capătă o mini-biografie ordonată și cu o conexiune clar definită cu Kuze (Michael Carmen Pitt), ciber-teroristul pe care-l urmărește. Rezultatul este ceva mult mai familiar, mult mai puțin interesant și mult mai puțin deranjant în întrebările pe care ridică.

Sanders pune oamenii de știință să ia un creier uman și să-l atașeze unui  corp artificial pentru a o crea pe maior. Apoi explică maiorului modul în care creierul ei generează amintiri care sunt „fantome“ în cochilia corpului ei robotic proaspăt printat 3D. În filmul original, acestea au constituit o parte din misterul pe care-l vei vedea rezolvat la final. Juliette Binoche continuă apoi să explice maiorului că ea este „prima de acest gen“ și o armă. Această secvență este vizual unu la unu cu cea din anime (numai lipsa unor fotografii m-a împiedicat să fac o paralelă mai extinsă asupra acestor recreări vizuale – unele reușite, altele complet ratate), dar diferența este că Oshii nu explică nimic din ceea ce vedem. El abordează problema identității indirect, prin declanșarea urmăririi Păpușarului (un personaj redenumit Kuze în noul film), care hăckuiește mințile computerizate ale hibrizilor uman, vorbește prin intermediul lor și le posedă corpurile. Acestă urmărire o face pe maior să reflecteze la modul în care ea își definește propria identitate, propria umanitate.

Problema cu acest remake rezidă din dihotomia profundă dintre ce fac animeurile japoneze și ce trebuie să facă blockbusterele hollywoodiene de sute de milioane de dolari. Presiunea pusă pe studiouri le determină pe acestea să reducă totul la mainstream și le fac să-și închipuie că dacă vin cu formule de-a gata și dacă împachetează într-un film ce-și închipuie că dorește publicul vor trage lozul câștigător.

Anime, cum ar fi „Ghost in the Shell“ sau „Akira“, „Gantz“, „Elfen Lied“ și „Wicked City“ sunt mai interesante așa: întunecate, misterioase, cu întrebări deranjante și chiar nu au nevoie de hepienduri. De aceea remakeurile hollywoodiene ale animeurilor (în curând vom vedea „Death Note“, iar remake-ul la „Akira“ e posibil să devină realitate) par sortite eșecului încă din faza concepției.

Nota: 5/10