Le mépris (1963)
Regia: Jean-Luc Godard
Distribuția: Brigitte Bardot, Jack Palance, Michel Piccoli
‘Le Mepris’ (‘Disprețul’) este o încercare a lui Jean-Luc Godard într-un format și cu tehnologie cinematografică ‘de vârf’ pentru anul 1963 când a fost realizat filmul. Ce face Godard când are la dispoziție un format de ecran și o peliculă de obicei rezervate pentru superproducțiile istorice sau pentru filmele de acțiune de mare avengură și o distribuție excepțională incluzând-o Brigitte Bardot la apogeul sex-appeal-ului ei? Face un film despre oamenii care fac filme și despre conflictul dintre filmele de calitate și filmele comerciale ale marilor studiouri, între cinematografia ca artă și cinematografia ca business. Pretextul este o poveste de dragoste eșuată, povestea destrămării unei căsnicii. Avem evident de-a face cu o formulă ‘film în film’ (chiar ‘film în film în film’, aș putea spune), dar felul în care este ea concepută m-a făcut să mă întrebăm care este ambalajul exterior și care este cel interior. Godard se joacă cu spectatorii, este un joc intelectual interesant, dar el nu generează neapărat și emoție.
Dacă producătorii filmului au intenționat să creeze un cadru care să o pună în evidență pe Brigitte Bardot, pe acea vreme simbolul suprem al frumuseții în cinematografia europeană, se poate aprecia în perspectiva istoriei că Godard a reușit. ‘Le Mepris’ include câteva dintre secvențele (generatoare și de poze ‘still’) iconice ale lui Bardot, incluse în orice album sau montaj care readuce în amintire celor care au trăit epoca sau prezintă celor care au venit mai târziu imaginea zeiței feminine a perioadei. Calitățile ei actoricești, câte le avea, nu din acest film mi s-au revelat. Este posibil că Godard să fi intenționat să creeze un personaj care să învăluiască misterul feminin în cel mai atrăgător ambalaj posibil? Misterul este complet și este cu atât mai șocant cu cât Bardot îl are ca partener pe Michel Piccoli, care, departe de a rămâne în umbra ei, reușește în primul său rol pe ecran o prezență pitorească și expresivă. Comunicarea dintre cei doi și intriga sentimentală care reprezintă cel puțin pretextul dacă nu și substanța filmului, mi s-au părut însă complet ratate.
Probabil că pe Godard l-a interesat altceva și anume să spună o poveste despre industria cinematografică, despre oamenii care încearcă să facă artă în condițiile în care cei care semnează carnetele de cecuri sunt interesați doar de succesul comercial (și eventual de nevestele lor frumoase). Pentru asta l-a angajat în antrepriză pe celebrul regizor Fritz Lang care își joacă aici propriul rol, al unui mare creator al anilor ’30 care ajuns în anii ’60 trăiește din propria legendă și se luptă pentru supraviețuire cu producătorii materialiști și inculți. Este un rol document de care Lang se achita cu naturalețe și șarm. Altfel, fiecare dintre cele cinci personaje ale filmului are un alt stil de actorie, ceea ce contribuie la impresia de colaj neîndemânatic finisat. Godard experimentează. Camera de luat vederi potrivită panoramelor istorice este folosită pentru scene de interior și dialoguri intime. Banda sonoră amestecă înregistrări directe gen ‘nouvelle vague’ cu muzică intruzivă, și în general sunetul filmului a trecut cu greu jumătatea de secol, dialogurile fiind în multe momente incomprehensibile.
Filmul din filmul din film este o poveste despre zeii Greciei Antice. În mare măsură, ‘Le Mepris’ era conceput să fie o poveste croită pentru zeița Brigitte Bardot, dar Godard a transformat filmul într-o metaforă a cinematografiei vremii și a relațiilor dintre oamenii ei. Senzația mea a fost similară cu cea resimțită în față unei lucrări de artă modernă minimalistă și cerebrală. Înțeleg și respect intențiile autorului, îmi este solicitată logica, însă lipsește emoția.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
