Filme Filme europene

Call Me By Your Name (2017) – Strigă-mă pe numele tău

Call Me By Your Name (2017) – Strigă-mă pe numele tău
Regia: Luca Guadagnino
Distribuția: Armie Hammer, Timothée Chalamet, Michael Stuhlbarg

Ați auzit vorbindu-se despre „Call Me By Your Name” și cele patru nominalizări la Oscar ale sale (cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun actor și cea mai bună melodie originală)? Cel mai probabil, printre cuvintele folosite s-a strecurat și „piersică” – cuvânt al cărei etimologie este disecată în debutul filmului, și fruct care, spre final, capătă întrebuințări… nebănuite.

Pentru mine, „Call Me By Your Name” a fost mai mult decât „un film de dragoste cu gay”. În primul rând, este o adaptare cinematografică a unui regizor mai puțin cunoscut, care impresionează printr-o amplasare perfectă a camerelor și prin unghiuri de filmare armonizate cu decada pe care o ilustrează. Anii ‘80 nu au fost, parcă, niciodată mai vii și mai colorați, mai lipsiți de griji și mai demonstrativi decât în peisajul bucolic al Italiei, unde prind viață cum te-ai aștepta mai puțin: în dans, în iubire și în combinațiile îndrăznețe de culori.

Cartea care a stat la baza filmului a fost scrisă de André Aliman și a apărut în 2007. Evreu sefard originar din Egipt, în prezent profesor de istoria teoriei literaturii, specializat în opera lui Marcel Proust, face parte dintr-o familie multi-etnică, în care se vorbesc, curent, 4-5 limbi. Putem deduce cu ușurință că măcar aceste aspecte sunt autobiografice: protagonistul filmului, tânărul Elio (Timothée Chalamet) discută atât cu părinții, cât și cu prietenii, alternând între franceză, engleză și italiană.

În al doilea rând, tocmai aceste transpuneri autobiografice fac din mediul în care se desfășoară acțiunea un aspect mai interesant – consider eu – decât subiectul filmului, în sine. Relația dintre tânărul Elio, care se îndrăgostește de Oliver, un doctorand venit să lucreze peste vară cu tatăl său, și părinții lui este cu adevărat deosebită. Dincolo de intelectualitatea care transpare din fiecare discuție purtată de aceștia, se remarcă deschiderea și transparența dintre generații, dar și căldura autentică, încrederea reciprocă și respectul necondiționat. Una dintre scenele mele favorite este cea în care mama lui Elio le citește lui și soțului său un fragment dintr-un basm german, pe care li-l traduce frază cu frază. Ceva mai târziu, Elio reia una dintre replicile centrale într-o conversație cu Oliver, adaptându-i sensul pentru a se plia pe intențiile sale de a-și mărturisi sentimentele.

De altfel, un alt moment despre care a curs multă cerneală și care a provocat râuri de lacrimi (pe bună dreptate) face parte din aceeași paletă a unui model parental rar întâlnit. Este vorba despre discursul ținut, în una dintre ultimele scene ale filmului, de tatăl lui Elio; aici voi face o paranteză pentru a sublinia faptul că Michael Stulhbarg joacă un rol secundar în nu mai puțin de trei filme considerate favorite la ediția de anul acesta a Premiilor Academiei („The Post”, „The Shape of Water” și „Call Me By Your Name”). Fără a trăda nimic din conținutul discursului, din dorința de a nu vă răpi din plăcerea vizionării, îl declar doar o încurajare deschisă și directă a iubirii libere, necondiționate de gen sau alte diferențe, iubire de care ar trebui să se bucure oricine este suficient de privilegiat să o întâlnească în viață.

Iubirea este, sub diverse forme, elementul central al filmului. Nu este vorba doar despre explorările unui adolescent care descoperă primele momente de pasiune alături de una dintre prietenele sale, dar și de tânărul asistent al tatălui său. Iubirea apare între părinți, între părinți și copii, între o tânără generație în formare și aspectele sale definitorii – muzică, îmbrăcăminte, modele comportamentale, între oameni și locuri.

După cum spuneam, încă de la început, simpla înregistrare a filmului în categoria LGBT este departe de a fi suficientă. Alegerile tehnico-artistice (regie, cinematografie, coloană sonoră) ajută la trecerea cu ușurință peste jocul puțin prea teatral al protagoniștilor, în special fiindcă jocul actorilor „secundari” este cât se poate de autentic. Iar dacă ar fi să descriu, în cuvinte puține, „Call Me By Your Name” – dincolo de etimologia și întrebuințările piersicii – aș spune că reflectă o perioadă în care, parafrazându-l pe Marin Preda, „timpul avea o nesfârșită răbdare cu oamenii”.

Nota: 8/10

Articole similare

Să supraviețuiești nopții – The Purge: Anarchy (2014)

Dan Romascanu

Când cetățenii ridică armele: Teroristka (2019)

Dan Romascanu

Duminica la ora 6 (1965)

Dan Romascanu

3 comments

Ana 29 martie 2018 at 11:14

Este cel mai minunat film pe care l-am vazut, dar am vazut sute de filme. L-am vizionat de trei ori intr-o zi de duminica))) Totul e frumos in acest film, absolut tot. Timothee Chalamet e genial!!!

Reply
Juli 24 aprilie 2018 at 15:32

Filmul este incredibil de real si natural prin imagine, jocul actorilor (mai ales Timothee chalamet), atmosfera creata. Un film superb care mi-a ramas in suflet dupa 2 luni de la prima vizionare (tot de 3 ori intr-o zi), de 2 ori la cinema!

Reply
Nicu 31 iulie 2018 at 01:12

Foarte faina cronică de film! Felicitări!

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult