Argo (2012)
Regia: Ben Affleck
Scenariul: Chris Terrio, Joshua Bearman (cu articolul sau “Escape from Teheran”)
Distributia: Ben Affleck, Bryan Cranston, John Goodman, Alan Arkin, Victor Garber
“Nu-mi plac drapelele arzand” – este una dintre replicile de inceput ale acestui film. O replica amara a unui functionar al ambasadei americane la Teheran, care priveste din cladirea – inca un adapost sigur, multimea cuprinsa de furie impotriva regimului sahinsahului Mohammad Reza Pahlavi si a sustinatorilor sai de peste ocean.
Revolutia islamica din Iran, izbucnita in anul 1979 sub conducerea Ayattolahului Khomeini – Liderul Suprem – “campionul renasterii islamice”, in plin mandat al Presedintelui american Jimmy Carter, a condus in acele prime zile de rasturnare a dictaturii, la ceea ce s-a numit “criza ostaticilor de la Teheran”.
Istoria iesita la iveala complet in anul 1989 sub mandatul lui Clinton dupa indelungati ani de tacere completeaza rezolvarea eliberarii celor cincizeci si doi de ostatici aflati in Ambasada americana (dupa 444 de zile de teroare), cu indraznetul si instrumentatul pana la capat plan de salvare al celorlalti sase functionari diplomatici fugiti din sediu si adapostiti in cladirea ambasadei canadiene din Teheran. Dupa saizeci si noua de zile incredibile, operatiunea ARGO reuseste sa ii scoata pe cei sase din Iran, la bordul unei aeronave Swissair. Omul care a gandit si a condus operatiunea ARGO este agentul CIA Tony Mendez si filmul ne spune povestea lui si a celor sase, dar si a celorlalti, toti cei care au contribuit, inteligent sau poticnit, la aceasta uimitoare victorie aproape “pe ultima suta de metri”.
In context istoric si geopolitic, sigur ca se poate vorbi despre faptul ca sprijinul si implicarea americana in tari africane sau din Orientul Mijlociu a condus la ridicarea culturala si economica zonala, dar a facilitat (desconsiderand cu superficialitate natura umana), dezvoltarea unor dictaturi demente – vezi si cazul Rhodesiei).
Avem un scenariu foarte bine articulat, in conditiile in care actiunea s-a desfasurat foarte strans, atat pe plan local, la Teheran, cat si in paralel, in structurile de varf ale puterii si ale CIA din Statele Unite. Un scenariu pentru care Chris Terrio a pus la bataie, ca pe un camp de lupta, strategii si tactici inteligente pentru a inchega o structura cursiva, articulata si extrem de tensionata, care transporta spectatorul din afara ecranului, direct in mijlocul evenimentelor. Surprinzator acest Ben Affleck! Surprinzator, pentru ca rareori un actor foarte bun, care isi pune in cap sa faca regie, reuseste atat de bine din primele incercari. Spun din primele incercari, pentru ca a reusit si cu The Town in 2010 si cu Gone Baby Gone din 2007 si acum – a ochit la fix cu acest ARGO.
Sa fim bine intelesi – incerc sa nu va povestesc filmul … sa nu va stric placerea si surpriza si frisonul … prin urmare … incerc sa va conving cu cateva consideratii personale … sa mergeti sa vedeti aceasta productie foarte buna, atat de buna incat sunt convinsa ca va avea parte de ceva nominalizari pentru festivalurile importante de gen.
Fiecare scena, fiecare moment al filmului, fiecare plan narativ sunt orchestrate cu multa inteligenta de regizor, exploatand la maximum scenariul, care abunda si in momente ascutit si pe drept critice la adresa birocratiei si uneori si a obtuzitatii institutionale americane, dar si la adresa mentalitatii celeilalte parti, a iranienilor stapaniti de delirul urii revolutionare, dar si de infantilismul incredibil al povestii filmului science-fiction in procesare pe taramul oriental.
Si mai exceleaza scenariul si in momente criticiste pline de umor la adresa ideilor „copilaresti-stranii” si penibil de nelucrative ale inaltilor functionari americani – un exemplu fiind ideea infiltrarii in Iran a unui comando recuperator al celor sase diplomati, sub travestiul unor vajnici „biciclisti” pedaland in plin sezon hibernal. Sau alte sageti pline de umor la adresa „vastei inculturi” a exponentilor reprezentantilor „cetatii filmului” american – vezi spumosul schimb de replici referitor la Marx confundat cu Groucho Marx.
De altfel binomul John Chambers – cel care a luat in 1969 OSCAR – Honorary Award cu Planet of The Apes pentru “his outstanding make-up achievement in the movie” (interpretat savuros de John Goodman) si Lester Siegel (interpretat cu caldura, cu umor si cu o sfanta nonsalanta de Alan Arkin) – “producatorul” desemnat sa conduca destinul filmului ARGO – ei bine, acest binom functioneaza magistral – in clestele tensiunii si mizei dramatice, detensioneaza atmosfera si aduce hohote de ras. Ca sa nu mai vorbim de replica lor stralucita referitoare la gaselnita ARGO in sine si titlul ei: “Ar-Go fuck yourself” care a fost tradusa surprinzator de inspirat la noi “sa te spARGO!” :).
Nici presa nu scapa de acidul scenariului – si cum ar fi fost posibil :), pentru ca in momentele acelea atat de concentrate in timp si atat de stresante in gasirea contra-cronometru a metodelor si cailor de rezolvare urgenta, inteligenta si credibila a problemelor “filmului ARGO”, presa devine unul dintre vectorii de transmisie a veridicitatii proiectului. Si ni se spune: “convinge presa sa faca reclama, daca vrei sa vinzi o minciuna!”
Repet, cu toate aceste accente de umor – tensiunea este extraordinara, bine gradata, condusa si motivata. Cinematografia semnata de Rodrigo Prieto are un cuvant important de spus. Scenele memorabile de la inceputul filmului, care ne prezinta multimea rasculata, care asalteaza ambasada americana, care se catara peste gardurile inalte, care smulge grilajele de la ferestrele subsolului si patrunde in incinta sunt de un realism si dramatism puternic. In acceasi masura, de partea cealalta, in interiorul ambasadei, eforturile functionarilor de a aduna documentele, de a le distruge, incinera sau toca, rapid, febril, hotarat au de asemenea, multa forta vizuala, filmate cu predilectie, in miscare rapida, din spatele protagonistilor, rareori oprindu-se pe fetele impietrite ale oamenilor. Alteori camera cauta detalii extrem de fine si de interesante, care subliniaza fanatismul, dar si pragmatismul revolutionarilor iranieni. Scene in care copii, femei si barbati, cot la cot, pierduti intr-o mare de straifuri de documente tocate, cauta sa reconstituie puzzle-urile figurilor functionarilor ambasadei, pentru a-i deconspira pe cei despre care aflasera ca sunt fugari – aceste scene demostreaza mai mult decat ar fi fost descrise in cuvinte … prea palide poate cuvintele…
Figura pe care intarzie cu precadere camera de filmat, este aceea a lui Tony Mendez, nu pentru ca acesta ar dori sa iasa in prim plan sau s-ar impune grosier deasupra celorlalti, ci pentru ca el reprezinta pe tot parcursul filmului – factorul de echilibru si de intelepciune si de incredere. Atat in scenele care se petrec in staffurile americane, cand Mendez demonteaza cu tact propunerile abracadabrante privind planurile de salvare, cat si in scena in care se produce declicul ideii geniale privind proiectul cinematografic ARGO (inspirat de eroii indragiti de pustiul sau), ochii lui Ben Affleck vorbesc, sunt fereastra mintii sale. Ca de altfel si in scenele de mare incarcatura dramatica, cum sunt cele din vizita in marele bazar din Teheran, sub escorta atat de periculoasa a oficialitatilor si cand masina in care se afla alaturi de cei sase fugari se strecoara cu greu si in mare pericol prin multimea furioasa. Si mai ales in scenele hotaratoare ale finalului actiunii, un final pe care el il hotaraste, el il conduce si el ii stabileste si il impune prin linistea, echilibrul si speranta pe care le insufla tovarasilor sai. Un final pe muche de cutit! O victorie in umbra, o umbra in care nici pastrarea unei medalii de onoare nu a fost posibila. O umbra pe care, iata – acest film o imprastie pentru marea masa a cinefililor.
Pe figura lui Ben Affleck si a celor sase tovarasi ai sai (pe care tot camera ni i-a apropiat cu toate sperantele si incertitudinile lor), obiectivul intarzie cu obstinatie, in momentele de mare incarcare dramatica, cand grupul se afla in fata celui de-al treilea control la aeroportul din Teheran; cel mai periculos punct de control. Porumbeii in fata uliilor. Dar uneori si ulii pot fi pacaliti :).
O nota mare pentru Ben Affleck, care STIE sa fac film. Film Bun!
Bineinteles ca s-a orientat spre unul dintre cei mai buni, mai cautati si mai tritrati compozitori ai vremii, Alexandre Desplat (The King’s Speech, Extremely Loud & Incredibly Close, The Ides of March, A Better Life, Harry Potter and the Deathly Hallows, Carnage, etc, etc, etc). Ben Affleck spune despre soundtrackul la Argo ca “puts ‘you in that place”. Si ne mai spune Ben Affleck cateva lucruri interesante pe care le puteti citi aici. Tema principala – soundtrack.
9 comments