Carti Eseuri

Veriga lipsă: „De cât de mult creier avem cu adevărat nevoie?”, de Alexis Willett și Jennifer Barnett

„De cât de mult creier avem cu adevărat nevoie? Metodă infailibilă ca să-ți folosești 100% inteligența”, de Alexis Willett și Jennifer Barnett
Editura Humanitas, București, 2021
Traducere din engleză de Carmen Strungaru

Iată o întrebare cu răspunsul inclus (sau măcar așa pare): De cât mai mult, ce naiba! Un astfel de titlu este menit să-l facă pe cititor să se arunce cu nesaț asupra cărții și s-o devoreze dintr-o suflare, căci nu dai la tot pasul peste metode infailibile de a deveni mai deștept. Cu un minim de efort. Ca apoi să descopere că autoarele, somități în domeniul psihologiei cognitive și al neuroștiințelor, caută de fapt să afle dacă folosim tot creierul pe care-l avem. Dacă putem trăi normal în lipsa unor părți din el etc. Cei care reușesc să treacă peste o asemenea dezămăgire vor avea în față o imagine autorizată – căci produsă de specialiști – și oarecum la zi (din 2017), a nivelului cunoștințelor noastre despre creier, alcătuirea și funcționarea lui. Un subiect care, deși nu este reflectat de titlu, merită totuși atenția noastră.

Concluzia (nu știu dacă e cazul să trec direct la concluzie, dar accept riscul) este următoarea: știm destul de bine cum este alcătuit creierul, care este rolul părților sale componente, dar foarte puțin spre nimic despre cum funcționează. Într-un fel este explicabil: dacă putem diseca și studia la microscop un creier aflat într-o tavă nichelată, nu putem aplica același tratament celui din cutia noastră craniană și care funcționează. Există, e drept, unele mijloace spre a-l studia și pe acesta. Primul ar fi electroencefalograma (EEG), care îi înregistrează activitatea electrică. Apoi RMN-ul, care trasează un fel de hartă a creierului pe zone și poate servi la identificarea celor cu probleme; din ambele lipsind însă detaliile. Toate celelalte metode folosesc patologiile cerebrale. Disfuncțiile anumitor zone ne oferă date despre rolul acestora atunci când și-l îndeplineau. Lipsa unor părți din creier (accidente, rezecții sau chiar o lipsă comgenitală) mergând până la absența unei întregi emisfere (!) ajută ca prin comparație cu normalitatea să se afle cum îi influențează funcționarea.

Ei, și de aici încep problemele. Pentru că, deși s-ar zice că posibilitățile de monitorizare de care dispunem ar trebui să ne asigure măcar o imagine de ansamblu asupra funcționării sale, creierul are grijă ca așa ceva să nu se întâmple. O anumită zonă a sa este nefuncțională sau lipsește? Nu-i nimic, acele funcții sunt transferate altor zone, și cum o face nu știm! De aici se naște întrebarea din titlul cărții: care părți anume din creier sunt indispensabile și care sunt cele care pot fi suplinite fără ca activitatea să-i fie semnificativ afectată? Și aflăm că nici asta nu știm precis ci, în cel mai bun caz, doar bănuim.

Un alt mijloc de cercetare este studierea istoriei creierului cu ajutorul paleontologiei, de la ganglionii primitivi și până la instrumentul complex de care dispunem astăzi. Deși este evident că nimic din masa cerebrală propriuzisă nu a putut rezista timpului, ne-au rămas totuși oasele care o adăposteau. Calota craniană adică, sau măcar fragmente din ea. Care ne oferă indicii nu doar despre volumul inclus ci și, prin forma ei, despre ponderea diverselor părți componente. Indicii extrem de sumare dar, oricum, mai mult decât nimic. Cum este știut că ontogeneza repetă filogeneza (legea lui Haeckel), în sensul că etapele de dezvoltare ale creierului unui embrion sunt în bună măsură aceleași cu cele ale evoluției creierului la scara istoriei vieții pe Pământ, putem extrage de aici concluzii interesante. Și, într-adevăr, urmărind linia evolutivă care duce până la noi, constatăm că o bună parte din timp datele se potrivesc: pe măsură ce posesorul său își sporește abilitățile, creierul crește constant în complexitate și deci în volum. Dar apoi apare un salt inexplicabil: de la maimuța antropoidă considerată a fi strămoșul nostru și până la om creșterea nu mai e liniară ci explozivă: el își dublează sau chiar triplează volumul fără etape intermediare cunoscute. Salt numit prin urmare „veriga lipsă”, pentru că nu a putut fi documentat prin descoperiri paleontologice. Sigur, pentru a adăposti rațiunea, conștiința și sentimentele e nevoie de un creier mai mare, nimeni nu contestă, dar cum anume a ajuns el să fie astfel nu se știe. Ontogenetic însă această creștere a dus la situația că fătul uman trebuie să se nască mult înainte de a putea fi autonom, pentru că altfel capul lui prea mare nu ar mai încăpea prin canalul pelvian al mamei. Așa încât are nevoie de aproape un an de dezvoltare extrauterină asistată pentru a ajunge la nivelul de abilități pe care puii animalelor îl au la naștere, ceea ce n-ar fi fost posibil fără caracterul social al grupărilor umane. Adică, mai în clar, n-am fi putut fi oameni fără să fi fost deja oameni. Din această dilemă încă nu s-a ieșit!

Apoi, după ce a devenit uman, era de așteptat din partea creierului să crească în continuare pe măsură ce problemele pe care le avea de rezolvat deveneau tot mai complexe. Ei bine, nu s-a întâmplat așa. Dincolo de faptul că Neanderthalienii (care au dispărut) aveau creierul mai mare decât Sapienșii (care au supraviețuit), nici evoluția acestora din urmă nu respectă regula. În timp ce își clădeau civilizația, oamenilor li se micșora creierul în loc să li se mărească. S-a emis ipoteza că scăderea s-ar datora unei optimizări a conexiunilor care a făcut inutile unele ocolișuri, așa încât faptul că bărbații au creierul mai mare decât femeile a încetat să mai fie un motiv de mândrie pentru aceștia. Tot la stadiul de ipoteză a rămas și ingenioasa dar relativ simplista idee că circumvoluțiunile ar fi rezultatul înghesuirii unei tot mai mari suprafețe de  scoarță cerebrală într-un volum cranian relativ constant. Parc-o și văd sforțându-se s-o facă!

Iată deci la ce nivel de aproximare lucrează psihologii cognitivi și specialiștii în neuroștiințe, încât lasă impresia că nici n-ar fi cercetători profesioniști, ci amatori care discută la o bere. Ceea ce nu reușesc să înțeleg este de ce, pe lângă arsenalul de laborator pe care-l folosesc și de numeroasele experimente cu creierii altora, specialiștii nu-și chestionează și propriul creier. Ar înțelege astfel mai bine și la prima mână cum funcționează acesta. Cum transformă niște banale impulsuri electrice în gânduri și sentimente. Cum folosește complicate matematici superioare ca să ne calculeze traiectorii ori să ne păstreze echilibrul, matematici pe care noi, dacă le-am știut vreodată, le-am uitat. De fapt nici nu cred asta, dar speram să aflu ce face de la specialiști citind această carte, însă autoarele păstrează discreția. Așa că ce cred eu este că bunul nostru creier nu calculează nimic, doar compară. Compară situația în curs cu exemple similare și face ajustările necesare, iar dacă îi lipsește experiența și nu are cu ce compara, poate fi vai de capul nostru. De aici rolul învățării și al memoriei, despre funcționarea intimă a cărora iarăși nu știm aproape nimic.

Acest presupus mod de lucru al creierului pare mai adecvat fucționării pe bază de impulsuri electrice în sistem binar, pe care o cunoaștem deja din cibernetică. Iar celor care ar obiecta că o astfel de simplitate nu consonează cu uriașa complexitate a ceea ce rezultă li s-ar putea răspunde că orice lucru complex este făcut din lucruri simple, corect asamblate. Să nu uiăm că ontogeneza repetă filogeneza și să folosim adecvat această strălucită constatare!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Twitter.com, neuroscience.cam.ac.uk)

Articole similare

„La dracu’ cu oamenii obișnuiți!”: Micul saturnian, de Octavian Soviany

Tudor Mirică

O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, de Alexandr Soljeniţîn

Codrut

Farmecul copilăriei sovietice: ”Tata mă citește și după moarte”, de Mihail Vakulovski

Tudor-Costin Sicomas

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult